Alegerea compozitorului e aproape la fel de importantă ca cea a actorilor din distribuţie. Cu o condiţie: ca muzica din film să se audă suficient de tare şi suficient de mult pentru a se contopi cu experienţa vizionării poveştii din film. Pe lîngă faptul că a fost un compozitor genial, a avut şi şansa de a lucra cu regizori care au înţeles să acorde spaţiu şi volum coloanei sonore. Uneori, muzica lui se lipea ca o mănuşă pe scenele filmate, alteori era un contrapunct necesar. Dar de fiecare dată vedea întîi filmul, încerca să înţeleagă intenţiile regizorilor şi abia apoi compunea. Rezultatul ne-a făcut întotdeauna să visăm, să ne emoţionăm şi poate chiar să sperăm.
Nu ştiu dacă aţi văzut, la finalul lunii martie 2020, în timpul carantinei din Italia, înregistrarea cu tînărul de 19 ani care a cîntat în acea atmosferă apăsătoare cu o chitară electrică de undeva de deasupra Pieţei Navona din Roma. Piaţa era dezolant de pustie şi dintr-un balcon a răsunat Deborah's Theme, compusă pentru ultimul film regizat de Sergio Leone, C'era una volta in America. Habar n-am dacă a aflat şi compozitorul de această întîmplare, dar cred că i-ar fi plăcut. Încă o dată, chiar dacă ruptă de film, muzica lui Morricone a provocat emoţie şi ne-a insuflat speranţă.
A iubit Roma şi i-a rămas fidel pînă la capăt. Nu s-a mutat în America, în ciuda faptului că i s-a oferit de multe ori ocazia să plece şi chiar i s-a pus o vilă la dispoziţie. În interviuri şi ceremonii oficiale a vorbit doar în limba italiană. În italiană şi-a redactat şi propriul necrolog. Cu detaşare, l-a scris la persoana întîi, începînd cu cuvintele "Io, Ennio Morricone, sono morto" şi a precizat că prin acest text îşi ia rămas bun de la familie, de la cei dragi şi prieteni (cu menţiunea că nu îi poate numi pe toţi, dar l-a amintit pe Peppucio, adică pe regizorul Giuseppe Tornatore), le-a transmis tuturor dragostea lui şi a precizat că doreşte o ceremonie funerară privată, din dorinţa de a nu deranja. Pe cît de ironic începe textul de rămas bun ("Io, Ennio Morricone, sono morto" - oricît de trist sună, cred că ar putea fi un titlu de film), pe atît de sensibil se încheie, cu vorbele prin care se desparte de soţia lui: "Per ultima Maria (ma non ultima). A lei rinnovo l'amore straordinario che ci ha tenuto insieme e che mi dispiace abbandonare. A Lei il più doloroso addio". Erau căsătoriţi din anii '50 şi tot ei i-a dedicat premiul Oscar cîştigat finalmente în 2016 pentru coloana sonoră din The Hateful Eight. Mai fusese de 5 ori nominalizat, prima oară în 1979, şi nu l-a consolat faptul că i se acordase în 2007 un Oscar onorific, pentru întreaga carieră. I-ar fi plăcut să cîştige competitiv şi considera că muzica pentru The Mission chiar fi meritat în 1986 statueta. Oricum, au fost aşa de multe şi de diverse sutele de coloane sonore pe care le-a compus în 6 decenii de carieră că e imposibil de ales cea mai grozavă dintre ele.
Ennio Morricone face parte din soundtrackul vieţilor noastre de privitori ai celei şaptea arte. Nu îmi mai pot imagina filmele lui Quentin Tarantino fără muzică, şi nici privirea lui Clint Eastwood fără să aud soundtrackul lui Morricone. Datorită lui, pot încerca să reproduc ţipătul coioţilor din Vestul sălbatic, deşi nu i-am auzit niciodată în realitate. Dintre cei buni, răi sau urîţi, Morricone a fost cu siguranţă cel mai bun, iar muzica lui cea mai frumoasă.
Totul a început cu o trompetă. A studiat-o la şcoală, abia apoi s-a îndreptat către compoziţie, la Accademia di Santa Cecilia. De fapt a compus de mic, de la 6 ani şi a avut contact cu muzica înainte de face aranjamente pentru cîntece pop şi înainte de a crea lucrări clasice sau muzică pentru filme. Tatăl său era trompetist şi uneori îi ţinea locul la clubul unde cînta. Cine ar fi bănuit că trompeta va rămîne undeva departe în trecutul său şi va plăsmui sonorităţi orchestrale nebănuite spre încîntarea multor generaţii de admiratori ai geniului său creator? A fost asociat cu genul western spaghetti, lucru care îl dezamăgea puţin, pentru că a reprezentat doar o mică parte din opera sa. De fapt, aproape nici un gen nu i-a fost străin. Nu au fost doar filme cu cowboy, sufletul cald şi generos al Italiei a întîlnit gangsterii neînfricaţi din New York, poveştile aventuroase sau sensibile şi-au găsit întrupare sonoră în muzica lui Ennio Morricone. Simple sau complexe, avîntate sau suave, nostalgice sau măreţe, sfîşietoare sau entuziaste, jucăuşe sau grave, temele lui muzicale au fost aproape mereu memorabile şi obsedante. Şi-a meritat din plin supranumele, Il Maestro.
A fost vîntul, a fost ţipătul în Le proffesionel. A fost tristeţea în Cinema Paradiso. A fost pianul în La leggenda del pianista sull'oceano. Au fost viorile în Le clan des siciliens şi C'era una volta in America. Fluieratul şi fluierele din Per un pugno di dollari. Muzicuţa din The Untouchables şi C'era una volta il West. Ocarina din Per qualche dollaro in più şi Il buono, il brutto, il cattivo. Oboiul din The Mission. Au fost harpa şi naiul din C'era una volta in America despre care cred că se poate numi fără ezitare coloana sonoră perfectă. A fost magie.