Alberto Păduraru: Cine eşti, încotro te îndrepţi şi unde aştepţi Ideo 2020?
Laura Chiriţă: Heyy!! Sunt Laura şi pot să spun că sunt o adolescentă ca toate celelalte, cu visuri şi ţeluri înalte, dar pe care şi le cunoaşte încă de când era mică. Cred că cel mai bun răspuns la întrebarea "încotro te îndrepţi" este - spre a fi o persoană completă care a reuşit să înveţe cât mai multe din propriile experienţe, iar Ideo Ideis este încă o bulină pe lista mea, aşa că aştept cu entuziasm festivalul în Bucureşti.
A.P.: Când auzeai cuvântul schimbare mai demult - la ce te ducea cu gândul prima dată?
L.C.: Când eram mai mică, îmi era frică de schimbare. Mă gândeam doar la părţile negative care alcătuiesc, practic, procesul de schimbare. Vedeam doar "ieşire din zona de confort" şi, atunci, era cel mai neplăcut lucru pe care mi-l puteam imagina.
A.P.: La ce te duce cu gândul acum acelaşi cuvânt?
L.C.:Acum lucrurile nu mai stau aşa. Ador schimbările şi mi se pare că omul norocos e acela care are nenumărate oportunităţi să iasă din zona sa de confort şi să îşi testeze limitele.
A.P.: Ideo e unul dintre puţinele checkpointuri de vară de care e puţin probabil să nu fi auzit măcar odată. Cu ce gânduri aşteaptă oraşul tău experienţa Ideo? Ce zic prietenii, adolescenţii, adulţii?
L.C.:De când am aflat că am fost selectaţi, toată lumea parcă vibrează de entuziasm şi nerăbdare. Deşi până anul acesta am putut să ne imaginăm cum se desfăşoară festivalul, ediţia #15 vine cu elemente surpriză, aşa că totul devine mult mai interesant. Imediat cum au aflat prietenii, părinţii, colegii noştri, au şi început să curgă felicitările, dar odată cu ele şi întrebările legate de înscrierea ca participant individual.
A.P.: Dacă tot stăm sub semnul schimbării în perioada asta, e firesc să vină vorba şi de adaptare. Ce e adaptarea pentru tine, cum funcţionează? Cum ai rezuma experienţa lunilor din urmă - ce simţi că ai pierdut şi ce ai câştigat?
L.C.:Cum am mai spus, îmi plac schimbările, iar odată cu acestea vine şi procesul de adaptare care, personal, mă intrigă foarte tare, deoarece mă pune în diferite situaţii pe care, în final, trebuie să le adopt, lucru care mă scapă de plictiseala în care intru incredibil de repede. Lunile anterioare, izolarea la domiciliu, starea de urgenţă au trecut relativ uşor din punct de vedere social, pentru că, în era tehnologiei, orice prieten e la un click distanţă. Chiar dacă nu e aceeaşi energie ca atunci când suntem cu toţii împreună, e mai bine decât nimic. Din punct de vedere academic, pot să spun că au fost cele mai grele 2-3 luni pe care le-am experimentat pe parcursul celor 10 ani de şcoală. Nu numai că până şi cea mai uşoară materie mi se părea imposibilă acum, dar s-a pierdut interacţiunea elev-profesor care, până la urmă, însumează toate eforturile de învăţare. Cu toate astea, cred că am învăţat că nimic nu durează. Indiferent de cât de frumos sau urât e un moment, nu durează, aşa că trebuie să ne bucurăm atât de mult pe cât putem de fiecare. De pierdut mi se pare că am pierdut timp din adolescenţă. Am pierdut ieşiri cu prietenii, am pierdut zile frumoase, grele, obositoare la liceu, zile pe care, ca adult, nu o să mai am ocazia să le recuperez.
A.P.: Dacă ai putea - temporar - să organizezi / reorganizezi tu orice în comunitatea ta (la oricare vrei să te raportezi - şcoală, oraş, grup de prieteni etc.), cu ce ai începe şi de ce? Care e rezultatul ideal al procesului?
L.C.: Nu ştiu cât de mult ţine asta de organizare, dar cred că cel mai tare mi-aş dori să nu mai învăţ de frică. Să mă duc la şcoală ştiind că dacă am o zi proastă nu o să se ia profesorii de mine că răspund pe un ton nu atât de vesel pe cât şi-ar dori. M-ar ajuta, câteodată un zâmbet şi din partea lor, un "Încercăm şi mâine" în loc de "Atât înseamnă şcoala pentru tine? ". Cred că atmosfera de la ore ar fi una mult mai plăcută dacă n-am sta crispaţi în bănci că "Aoleu eu ce fac dacă mă scoate la tablă". Prefer să învăţ în timpul meu liber cu prietenii, pentru că îmi explică totul cu zâmbetul pe buze şi nu îi deranjează când le spun a cincea oară că nu înţeleg nimic. Cu puţină înţelegere din ambele părţi, chiar cred că poate fi posibil şi în şcoală. Nu suntem atât de departe.
A.P.: Ce îţi lipseşte cel mai mult de la un spectacol de teatru (fizic)? (dacă închizi ochii şi te trezeşti brusc într-o sală plină - care e primul lucru pe care îl simţi?)
L.C.: Îmi lipsesc fluturii din stomac. Îmi lipseşte sentimentul de nod în gât pe care îl am înainte să spun prima replică. Îmi e dor de lacrimile de după. Îmi lipseşte energia sălii, privirile curioase şi nerăbdătoare ale spectatorilor. Îmi e dor să fiu pe scenă cu prietenii mei.
A.P.: Ce aşteptări ai de la ediţia 2020 a festivalului?
L.C.: Prietenii, experienţă, râs cu gura până la urechi, plâns de fericire, exemple de urmat, amintiri de care să nu vreau să mă despart vreodată. Cam aşa aş aduna în câteva cuvinte aşteptările pe care le am de la festival. De povestit tuturor.