Cu toate că arată riscant, cu siguranţă spectacolul ăsta nu e un compromis. Nu e un "cease fire" în faţa avangardismului ăstuia teatral din era digitalo-forţată. Nu mă refer aici la contextul care - vezi-doamne - ne privează de experienţa aia old-school a unei săli de spectacol, ci pun în lumină partea din care evoluează experienţele public-actori în ceva nemaiauzit / nemaivăzut. Toată treaba asta stoarce creativitate din fiecare por, îndeamnă la un "thinking outside the box" - dacă vreţi. Şi e uimitor să fii surprins în felul ăsta, să ai felul ăsta de closure prin mediul online - care era renumit înainte prin faptul că "taie" orice fel de apropiere.
Spun că Albina din capul meu nu e un compromis pentru că se simte / vede (o să insist cu verbul ăsta) că a fost gândit şi potrivit mănuşă în forma în care e. Intrigant e roller-coasterul ăsta hibrid care trece prin mai multe domenii - le suprapune, le aliniază, se joacă aşa cum vrea Ilinca Prisăcariu cu ele - într-un drum care să te convingă personal că trebuie să îl numeşti SPECTACOL. În toată puterea cuvântului.
Primul gând când deschizi genul ăsta de content pe Soundcloud e fulgerător. Podcast. Categoric podcast. Cu asta suntem obişnuiţi. Şi de asta e absolut ok să priveşti iniţial albina din capul tău ca pe un pseudo-podcast. Spun asta pentru că - undeva înăuntrul tău - eşti curios în ce moment e climaxul ăla care îţi spune "nu bă, spectacol!" Îl anticipezi, simţi că e acolo. Te confuzează partea aia cu "vă rugăm închideţi telefoanele". Lipsa ei. Dar treaba evoluează. Cum evoluează şi albina din capul tău. Cum evoluezi şi tu - if you simply go with the flow. Şi te convingi repede, dar în scurtul timp de confuzie mai faci (fac, vorbesc de mine la persoana a II-a) câteva asocieri demne de notat în dreptul cuvântului "hibrid".
Să fi fost din condeiul lui Roland Schimmelpfennig / Elisei Wilk în sine faptul că mi s-a părut un MMORPG/"bee-simulator" neconvenţional? Să fi fost de la muzica lui Adrian Piciorea, care ducea deseori în zona de jocuri de consolă a începutului anilor 2000? Consolele vechi, cu grafica momentului - senzaţională şi catchy. Probabil a fost o combinaţie între astea două - plus - desigur - tutorialul. Momentul în care (în paragraful anterior) se trecea de la pseudo-podcast la spectacol în toată regula era indicaţia de închidere a ochilor. (Asta chiar independent de "dacă ascultai indicaţia sau nu". Spun asta pentru că am văzut spectacolul de două ori - cu ochi închişi / deschişi.) Tot momentul amintit era şi încheierea tutorialului de "bee-simulator". Urmau câteva chestii - gândite strategic din scriitură - care te puteau conduce pe două filme diferite. Spectacol / Enjoying the checkpoints and boss-fights along the way. (fiecare nivel, nivelul final, întâlnirea cu matca, zborul). Felul ăsta de deschidere nu se mai poate atinge prea curând - cu siguranţă novează ambele dimensiuni. Teatrală / Industria jocurilor PC. (fapt care n-are cum să aibă decât "pros" - măreşte reach-ul spectacolului pentru cel puţin încă o categorie, cu şanse enorme de identificare). E atât de "outside the box" încât te lasă pe tine să te regăseşti până şi în cazul formei.
Avantajul la care voiam să ajung e că - pentru viziunea mai apropiată de teatralitate din binomul amintit - o scenă există. Sau - mai bine spus - câte o scenă există. Libertatea asta neobişnuită ne provoacă să contextualizăm noi înşine. Da, eu unul am văzut spectacolul în Botoşani, iar partea mişto la asta e că eram familiar cu tot ce se întâmpla. Nu îmi trebuiau introduceri / prea multe explicaţii, exceptând minimalismul benefic al "tutorialului". De aici înainte, vocile şi muzica de fundal şi-au făcut treaba. Atât de bine încât e prima dată în viaţa mea când am ţinut să notez în carneţel voci. (asta la a doua vizionare, cu ochii deschişi).
"Vocile" - instanţele protagonistului - sunt Emma Mateciuc, Iosif Paştina şi Alexandru Ivănoiu. Cel mai bine de punctat aici e că totul a fost într-o cheie atât de armonioasă încât vocile astea s-au amestecat, devenind una singură, paradoxal dacă mă gândesc la asocierile individuale care reies din notiţe. Dar sigur, într-un hibrid de felul ăsta, paradoxul e şi el binevenit.
Muzica spectacolului e - pentru mine - ca începutul de la Awol One - "Rythm". Un jam pe care îl am încă din 2008. Spun asta pentru că spectacolul în sine e un miliard de prisme personale, printre care s-a regăsit şi a mea. Nu cred că am un mod mai bun în momentul de faţă să aduc în concret câteva trasee mentale şcoală-casă de când eram în 1-4 sau 5-8. (le-aş fi pus împreună, dar la fiecare ciclu de 4 ani am schimbat şcoala). Traseul e unul singur totuşi - contopit din astea două. (şi asta am vrut să punctez, universalitatea cu care spectacolul aplică algoritmul de throwback).
Ştiţi problemele alea de mate care încep cu eterna poveste "care e calea cea mai scurtă între punctele A şi B?" Şi se termină - convenţional şi clar pentru toată lumea - "O linie dreaptă."
Acum vine reversul medaliei. Calea cea mai scurtă către orice puncte A şi B din trecutul meu e spectacolul ăsta. Fie cu ochii închişi, fie cu ochii deschişi.
Acum vreo 2 ani sau mai bine Ilinca tocmai ce scosese Absinth - spectacol de licenţă, cu Anamaria Feraru, Andreea Şuilea, Vlad Brumaru, Florin Aioane, Alexandra Răduţă, Nicolae Parpală - actori. Spectacolul din care am reuşit să înţeleg ce fel de mecanisme şi instalaţii funcţionează pentru Ilinca. De la mijloace până la rezultat - totul a oglindit-o perfect.
Oglindire pe care a arătat-o şi în începuturile ei în Atelierul de Teatru - pe atunci fără să îşi dea seama. Exerciţiul cu clovnul. Cel în care fiecare vine în faţă şi are câte un momenţel individual. Pentru ea, momenţelul ăla a inclus o instalaţie complexă cu scaune etc.
(Am menţionat asta ca să pot în sfârşit să spun că aşchia nu sare departe de trunchi şi că ăsta e drumul ei, cu toată certitudinea din lume fie spus.)
Ilinca e una dintre persoanele pe care le cunosc a cărei viziune e exact ca spectacolul Albina din capul meu. Sau - mai bine spus - a cărei viziune nu se odihneşte niciodată într-un singur loc, capabilă să "inducă" scena oriunde. Probabil nu numai pe Soundcloud - dar asta o să se vadă cu timpul. Şi cu siguranţă aştept timpul ăla.
Da, o să văd din nou Albina din capul meu după ce termin de scris aici (a treia oară, de data asta probabil cu un ochi închis şi celălalt deschis, cine ştie). Şi sunt sincer când spun că nu e neapărată nevoie de o formă aşa-zisă "old-school" a spectacolului, clasică. L-aş vedea şi în forma asta bineînţeles, cu nostalgie pentru vremurile ante-digitalo-teatral. Chiar l-aş vedea, promit.
Dar la momentul de faţă simt că Albina din capul meu e suitable pentru capul meu, fără exteriorizări.
Ascultă aici spectacolul Albina din capul meu.
P.S. Inversa e aplicabilă - Absinth pe Soundcloud? Sună al dracului de bine. *wink*
Random highlights - "În nivelul patru burniţează." + "Trebuie să-l înconjori pe taică-tu."