Emma a fost în Atelierul de teatru Botoşani, iar Ivănoiu şi Iosif în Brainstorming Bucureşti. Ambele trupe au fost ani de-a rândul la Ideo Ideis şi fiecare sfârşit de vară era o oportunitate să se strângă în braţe, să stea la poveşti şi să lucreze împreună în cadrul workshop-urilor. Acum, au revenit la Ideo într-o altă formă, lucrând împreună la spectacolul audio Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig, care va avea premiera în cadrul festivalului, pe 5 august 2020, la ora 20.00, pe site-ul https://editia15.ideoideis.ro/ (asculă aici).
În 2020 nu se mai pot strânge în braţe şi nu mai pot purta discuţii adânci, sub cerul înstelat din Alexandria, dar pot căuta un pic în ei, pentru a găsi răspunsuri la nişte întrebări sensibile. Urmează un interviu sincer, cu trei prieteni care fac o retrospectivă a minţii şi sufletului de acum 5-6 ani şi revin din când în când la ei, cei din prezent.
Ilinca Anamaria Prisăcariu: Descrie puţin prima experienţă Ideo Ideis. În ce an a fost, în ce context, care e cea mai pregnantă amintire?
Emma Mateciuc: Fluturi. Fluturi în stomac ca atunci când te îndrăgosteşti pentru prima oară şi simţi că totul se opreşte în loc şi viaţa e mai roz. Fluturi în stomac şi starea aia de imponderabilitate în care simţi că mai ai puţin şi zbori. Asta am simţit timp de 8 zile încontinuu. Am o mulţime de amintiri legate de prima mea experienţă Ideo (2013), dar cea mai pregnantă este dintr-o seară de pe acoperişul căminului. Stăteam întinsă pe jos, adia un aer călduţ, numărăm stelele căzătoare şi simţeam că totul e aşa cum ar trebui să fie, că nimic rău nu mi se poate întâmpla şi că pot face orice.
Alexandru Ivănoiu: Primul meu Ideo a fost acelaşi Ideo 8 (2013). Cred că prima întâlnire cu orice festival de teatru e uşor bizară. Te trezeşti că deodată stai lângă alţi o sută de oameni care ridică mâinile şi strigă "ha", care urlă către cer la 10 dimineaţa după ce s-au culcat târziu. Stai cu oamenii ăia, cunoscuţi sau nu şi te gândeşti că se poate trăi şi aşa. Şi chiar trăieşti aşa câteva zile. Dacă eşti şi un adolescent în mijlocul războaielor specifice vârstei cu părinţii, a pleca în alt oraş e biletul tău către fericire. Pe lângă toate astea, oriunde te uitai, vedeai performeri. Toţi mai fac câte o glumă, mai cântă un cântecel şi ce să vezi, mai şi vorbesc cu tine, îţi zic să ridici mâinile şi să zici "ha", să te iei în braţe cu colegii de trupă şi să le spui ceva despre tine. Cam aşa era pentru mine festivalul. E un gând foarte mişto acolo. "Iată că se poate trăi şi aşa". Gândul ăsta se modifică de-a lungul anilor, e responsabilitatea ta cum.
Iosif Paştina: Când am sosit la Alexandria, toţi colegii mei de trupă (Brainstorming:)) erau foarte entuziasmaţi să ajungă mai repede la Casa de Cultură, pentru că urma deschiderea. Eu nu înţelegeam de ce voiau atât de mult să ajungă acolo. Asta se întâmpla în 2015, la cea de-a 10-a ediţie. După ce am intrat în sală, m-am uitat în jurul meu şi am văzut foarte mulţi oameni care se salutau şi se îmbrăţişau. Era o atmosferă foarte plăcută, dar simţeam că eu nu fac parte în totalitate din această atmosferă. Până când a început deschiderea... Brusc se aude theme song-ul Ideo Ideis şi simt cum, uşor-uşor, pătrund în atmosfera asta pozitivă. În acel moment am realizat că voi avea parte de câteva zile mişto.
I.A.P.: În ce fel te-a modificat experienţa din cadrul festivalului, de-a lungul anilor?
E.M.: Cred că cel mai frumos lucru pe care l-am învăţat de la Ideo este să pui suflet în tot ceea ce faci, pentru că aşa, totul devine mai simplu. Mă uităm la toţi oamenii de acolo - de la participanţi la mentori - care făceau totul cu o foarte mare bucurie şi am înţeles cât de important este să faci ceea ce îţi place. Să alegi drumul pe care vrei cu adevărat să mergi, drumul care chiar să îţi bucure sufletul. Aşa am ales actoria.
A.I.: Pornind de la ce am zis mai sus, pun accent pe puterea acestei insule de la Alexandria. Oricât de mult m-aş amuza să aibă o conotaţie geografică, mă refer la izolarea ei faţă de viaţa cotidiană. Pentru mine e foarte important finalul verii, uneori parcă aşa îmi cuantific anii, anul meu nu se termină pe 31 decembrie, ci pe 31 august. La finalul verii închei un nou ciclu şi mă gândesc ce s-a mai întâmplat. La finalul verii din clasa a 11-a mi-am promis că mă decid la ce facultate dau. E momentul ăla când vii din vacanţă şi despachetezi. Pui pe rafturi o scoică, 3 bilete de tren, badge-ul altcuiva de la festival, caietele tale mâzgălite la atelierul de scriere creativă la care mergi de 3 ani, hainele transpirate de la toate workshop-urile şi fel de fel obiecţele, de care te întreabă maică-ta de ce le ţii în sertar. De-a lungul anilor nu am mai avut loc în sertar.
I.P.: Mi se pare că, odată cu trecerea anilor şi tot revenind la festival, am învăţat cât de important este să vorbeşti cu oamenii din jurul tău şi să asculţi oamenii din jurul tău, în mod special în perioada asta, a adolescenţei, când totul pare foarte instabil.
I.A.P.: Dacă e să faci o analiză comparativă, în ce fel te-ai schimbat de atunci până acum? Şi ce s-a păstrat?
E.M.: În adolescenţă nu-mi puneam foarte multe probleme, acţionam în funcţie de impuls. Acum am început să simt multă presiune. Pe de-o parte, a societăţii de a te încadra într-un anumit tipar, de a respecta anumite norme; pe de altă parte, a dorinţei mele de a face ceva important în viaţă. Din cauza asta a început să îmi fie foarte frică. Frică să nu greşesc. Am devenit mult mai încordată, dar încă s-a păstrat sentimentul ăla de bucurie despre care vorbeam mai sus şi asta mă ajută să lupt cu frica.
A.I.: Era o replică într-un film: "Ceea ce i se întâmplă unui băiat în vara vârstei de 14 ani, îl va marca o viaţă". În 7 ani ce s-a schimbat? Ce s-a păstrat? Cam totul. S-a înrădăcinat dorinţa de a face teatru. S-a lărgit perspectiva, am înţeles că fişa postului nu mă va ţine în loc, că pot să fiu şi actor şi pedagog şi dramaturg şi de toate. Relaţia mea cu corpul s-a schimbat, am dansat mai mult, am plâns mai mult şi am vorbit cu mulţi străini. Acum mi-am amintit. Eu mi-am făcut majoratul la Ideo. M-au aruncat prietenii în sus de 18 ori lângă piscina de copii de la ştrand. Apoi un prieten a căzut în piscină cu tot cu telefon. Mi-e greu să răspund la întrebarea asta. Adolescenţa şi apoi viaţa de tânăr adult sunt subiecte pentru o scurtă epopee.
I.P.: Clar am învăţat să fiu o persoană mai comunicativă şi mai răbdătoare. Şi de păstrat, am păstrat cu siguranţă spiritul meu ludic şi goofy.
I.A.P.: Ce anume ţi-ai fi dorit să schimbi în adolescenţă şi nu ai avut ocazia? (la tine şi la lumea din jur)
E.M.: Pe atunci credeam că toţi oamenii sunt buni şi că nimic rău nu mi se poate întâmpla niciodată. Credeam că orice aş face, o să fiu în siguranţă. Nu eram în contact cu problemele societăţii noastre, pentru că mă gândeam că nu sunt probleme aşa mari. Şi chiar dacă erau, era treaba oamenilor mari. Acum, privind înapoi, mi-aş fi dorit să fi fost mai un pic mai conştientă de ce se întâmpla cu lumea din jurul meu, să fi fost un pic mai informată, pentru că acum simt că am foarte mult de recuperat. Un alt lucru pe care aş fi vrut să îl schimb şi care mă întrista teribil - şi încă mă întristează - era situaţia animalelor fără adăpost. Mi-aş fi dorit să le iau pe toate şi să fac din casa mea o fermă de animale. Din păcate stăteam la bloc...
A.I.: Când eram adolescent aveam această pasiune a revoluţiei. Voiam să schimb tot ce nu înţelegeam. Am scris texte siropoase (şi încă scriu uneori), unde la final lumea e un loc mai bun. Voiam ca oamenii să fie mai buni unii cu alţii, să fie mai binevoitori. Dacă aş fi avut cum aş fi schimbat guverne, spitale, biserici şi mai ales şcoli şi profesori. Voiam schimbări uriaşe şi urgente. Mi-a luat ceva să mă prind că nu e aşa uşor. Încă îmi ia timp să mă prind. Cred că am avut ocazia să schimb ce am putut eu în contextele respective şi am făcut-o. Nu sunt cel mai mare fan al regretelor. Poate regret că nu am fost un pic mai glumeţ cu cei care lucrează în servicii.
I.P.: Aş fi vrut să schimb oamenii care tratează lucrurile cu superficialitate. Cât despre mine, aş fi vrut să nu mai fiu atât de perfecţionist.
I.A.P.: Ce anume ţi-ai dori/eşti în proces să schimbi acum? (la tine şi la lumea din jur)
E.M.: Încerc să scap de frica asta de a face orice, să scap de vocea aia care îmi spune că nu sunt suficient de bună şi că nu o să reuşesc niciodată. Încerc să îmi spun că dacă nu o să ies din zona mea de confort, n-o să ştiu niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă. Cred că societatea în care trăim este clădită pe sentimentul de frică, că suntem foarte nesiguri, iar această nesiguranţă ne-a făcut să fim răi si nepăsători. Cred că ne-ar fi mai uşor dacă am renunţa la prejudecăţi şi ne-am spune unul altuia că e ok să greşim. Mi-aş dori să fim mai toleranţi şi să ne încurajăm pentru că nu ne costă nimic să facem asta.
A.I.: Aici dau un răspuns scurt, că e tare important. Să fiu blând cu mine şi cu lumea din jur.
I.P.: În continuare vreau ca oamenii să nu mai trateze lucrurile cu superficialitate. Eu am învăţat să-mi mai liniştesc perfecţionismul.
I.A.P.: Cum ai defini revoluţia cu care generaţia noastră este datoare?
E.M.: Cred că schimbarea porneşte de la noi, iar noi suntem datori să devenim cea mai bună versiune a noastră şi să încercăm să îi ajutăm şi pe ceilalţi să se îmbunătăţească.
A.I.: Îmi vin mai multe întrebări decât răspunsuri. La cine ne referim prin "generaţia noastră"? Cui îi suntem datori? Ce înseamnă această revoluţie? Cred că ar ajuta să intrăm mai în profunzime cu răspunsurile astea. Poate chiar să începem cu noi. Cu ce revoluţie sunt dator faţă de mine? Ce nu mai pot eu să accept şi e nevoie să-mi leg un steag de gât şi să-mi urlu "schimbare"? După ce o fac, mă mai uit şi la alţii ce revoluţii au făcut cu ei şi alegem tacticos şi liniştit ce revoluţii mai sunt de făcut. Nu cred că România se va schimba într-o zi. Poate e un punct mai pragmatic din care să pornim noi, tinerii. Şi înainte de revoluţie aş zbiera puţin să fim mai deschişi. Să fim mai deschişi cu cei altfel, de orice fel. Şi poate să nu fim deschişi cu ei pentru că sunt diferiţi, ci pentru că nu sunt, pentru că şi noi avem nevoie să fim ascultaţi. Mi-am amintit de o glumă dintr-un spectacol. Foarte bună gluma. De câţi activişti ai nevoie să schimbi un bec? De niciunul, activiştii nu schimbă nimic. Nu sunt de acord cu gluma, ONG-urile au făcut enorm pentru România, chiar am aflat multe pornind discuţia cu această glumă. Susţin umorul în revoluţie.
I.P.: O voce adolescentină cu idei mature.
I.A.P.: Ce face Albina din capul tău?
E.M.: Încearcă să se menţină pe linia de plutire.
A.I.: Îi mai înţeapă pe cei dragi, mă mai înţeapă şi pe mine. În general e bine, se panichează mult şi degeaba, dar aşa e ea.
I.P.: Albina din capul meu este foarte amuzantă. Dansează foarte mult şi bea suculeţ. Uneori mă lasă să o gâdil.
I.A.P.: Un gând pe care vrei să îl lansezi în Univers... (ceva ce ai vrea să spui lumii, să îţi spui ţie, o dorinţă, o doleanţă, o vorbă de duh, orice)
E.M.: O să fie bine!
A.I.: Trăim istorie, ceea ce facem cu noi şi cu lumea în perioada următoare va aduce schimbare. Ah, şi dacă mergeţi în Vamă, să vă luaţi cartofi cu tzatziki.
I.P.: Curaj, elan şi minte liberă.
Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig
Un spectacol audio realizat de Ideo Ideis, în co-producţie cu U.N.A.T.C. "I.L. Caragiale" Bucureşti
Traducerea: Elise Wilk
Regia: Ilinca Prisăcariu
Distribuţia: Alexandru Ivănoiu, Emma Mateciuc, Iosif Paştina
Muzica originală: Adrian Piciorea / Editare sunet: Marian Cazacu.
Premieră: Miercuri 5 august 2020, ora 20. Pe https://editia15.ideoideis.ro/