În 2020, Ideo Ideis s-a schimbat mult din motivele binecunoscute, se va desfăşura în nouă oraşe diferite şi şi-a schimbat inclusiv modalitatea de selecţie - de la tradiţionala filmare a spectacolului la filmuleţe realizate în izolare, cu câte un membru al familiei - tip colaj.
Alberto Păduraru: Cine eşti, încotro te îndrepţi şi unde aştepţi Ideo anul ăsta?
Rebecca Ştefana Pavel: Mă numesc Rebecca Ştefana Pavel, am 18 ani abia împliniţi şi tocmai am intrat în anul terminal al liceului cu speranţe mari de a-mi continua drumul în direcţia artei, visând la UNATC. Eu şi colegii mei aşteptăm cu nerăbdare cel mai cunoscut festival de teatru din ţară la Câmpina, în judeţul Prahova.
A.P.: Când auzeai cuvântul schimbare mai demult - la ce te ducea cu gândul prima dată?
R.Ş.P.: Mulţi dintre noi simţim o oarecare frică în momentul în care cuvântul "schimbare" este adus în discuţie. Eu nu am privit niciodată situaţia astfel. Schimbarea mă ducea automat cu gândul la viitor, la toate variabilele posibile şi toate variantele sale de eroare, iar eu priveam asta cu entuziasm de fiecare dată.
A.P.: La ce te duce cu gândul acum acelaşi cuvânt?
R.Ş.P.: Nu mi s-a schimbat percepţia asupra acestui concept. Dacă stau să mă gândesc, nu prea au existat constante în viaţa mea de până acum. Mă bucur că acesta a fost parcursul meu, am fost nevoită să fiu inventivă cu fiecare circumstanţă în parte, de aceea schimbarea mi se pare esenţială pe planul dezvoltării personale pentru noi toţi. Privesc către viitoarele schimbări cu multă curiozitate. Vreau să aflu cum îmi continui călătoria. Există, bineînţeles, şi o oarecare dorinţă de securitate în traiul meu, însă nu vreau să mă trezesc în fiecare dimineaţă ştiind concret cum o să decurgă ziua mea. Micile schimbări de plan reprezintă poveştile alea mişto pe care le spui peste ani cu emoţie, cu nostalgie. Cred cu tărie în aşa-zisul efect al fluturelui. Este fascinant că pot acum să fac o alegere care ar schimba total cursul vieţii mele în următoarea oră, săptămână, următorul an, următorii 20 de ani. Schimbarea este firească şi, aş putea spune, absolut necesară.
A.P.: Ideo e unul dintre puţinele checkpoint-uri de vară de care e puţin probabil să nu fi auzit măcar o dată. Cu ce gânduri aşteaptă oraşul tău experienţa Ideo? Ce zic prietenii, adolescenţii, adulţii?
R.Ş.P.: Câmpina distruge tiparele, aparent. Este foarte posibil ca oamenii de aici să nu aibă habar de Ideo sau de orice alt festival. Din păcate, cei de vârsta mea cu care eu sau colegii mei nu suntem afiliaţi au o impresie vagă despre ceea ce facem noi cu trupa de teatru. Să n-o dăm pe ocolite, mulţi ne cred ciudaţi, câţiva ne percep ca sectă. Este puţin trist. Adulţii nu au prea multe de zis, de cele mai multe ori suntem susţinuţi de către părinţi şi, cel puţin în cazul meu, dacă la început nu erau cu totul convinşi, şi-au dat seama de beneficiile unui festival de teatru în timp. Atelierele la care luăm parte, oamenii cu care intrăm în contact în cadrul unui festival, lucrurile astea îşi pun amprenta asupra ta ca om, te maturizează, îţi îmbunătăţesc inteligenţa emoţională, îţi oferă noi perspective. Coordonatorul nostru, Piciorea, ne vorbeşte mereu despre cum apartenenţa într-o trupă de teatru de liceu şi toate implicaţiile acesteia te ajută enorm pe planul dezvoltării personale, fără să vrei neapărat să continui pe drumul actoriei. Îmi doresc să vadă şi oamenii din exterior asta. Oraşul nostru ne acordă o importanţă minimă. Dar noi tot ne luptăm ca să schimbăm păreri preconcepute, este un scop destul de ambiţios, însă nu încetăm din a ne înscrie la festivaluri, din a juca, din a promova arta în numele Câmpinei, pe scurt. Poate, cine ştie, în 5 ani se va vedea că am schimbat ceva.
A.P.: Dacă tot stăm sub semnul schimbării în perioada asta, e firesc să vină vorba şi de adaptare. Ce e adaptarea pentru tine, cum funcţionează? Cum ai rezuma experienţa lunilor din urmă - ce simţi că ai pierdut şi ce ai câştigat în schimb?
R.Ş.P.: Mi se pare amuzant că prin februarie am ajuns la concluzia că toată primăvara mea avea să fie super încărcată. Aveam ceva planificat pentru fiecare dintre lunile următoare, festivaluri, excursii, petreceri. Aparent, n-a fost să fie. Am pierdut evenimentele respective, poate a existat frustrare pe moment, dar acum mi se pare rezonabil. N-am avut ghinionul să fiu total dată peste cap de către pandemie, din fericire. Sunt recunoscătoare pentru asta şi pentru tot timpul liber de care am avut parte, timp pe care l-am folosit pentru introspecţie. Mi-am lămurit multe dintre întrebările existenţiale la care nu mă prea gândeam din cauza programului haotic. M-am adaptat. Vorba aceea, "Fă rai din ce ai". Consider că adaptabilitatea e un element cheie pentru supravieţuire. Bagi un "Aia e!" Şi mergi mai departe
A.P.: Dacă ai putea - temporar - să organizezi/reorganizezi tu orice în comunitatea ta (la oricare vrei să te raportezi - şcoală, oraş, grup de prieteni etc.), cu ce ai începe şi de ce? Care e rezultatul ideal al procesului?
R.Ş.P.: Aş dori să mă raportez la grupul social întâlnit în cadrul şcolii. Simt că eu, făcând parte dintr-o trupă de teatru, am avut ocazia să fiu expusă la o gamă variată de experienţe atât culturale, cât şi sociale. De exemplu, câteodată, în timpul orei de română, doamna profesor ne cere să citim poezii. Eu le simt, dincolo de recitatul superficial şi muzical ce ne-a fost băgat pe gât încă din clasele primare. Eu mă transpun, o înţeleg în profunzime. Pe când colegii mei de clasă nu se gândesc de două ori la "ce-a vrut să zică autorul". E păcat, mare păcat. Ce vreau eu să spun este că mi-aş dori să găsesc o modalitate de a împărtăşi cunoştinţele mele cu cei din generaţia mea, cred că asta le-ar fi de folos, nu doar la ora de română. Aş dori să organizez workshopuri la nivelul liceului meu, asta nu o singură dată pe an, în timpul Săptămânii Altfel. Aş căuta modalităţi de a-mi expune colegii la cât mai multă artă: prin spectacole, cursuri, vernisaje, concerte. Ştiu că în teorie acestea deja există, dar ideologia din spatele lor este învechită, iar oamenii de la primărie habar n-au să ne facă să participăm din pură iniţiativă. Totul are nevoie de un refresh. Rezultatul ideal? Vreau să văd tinerii din jurul meu cum se deschid. Vreau să îi văd că apreciază ceea ce au în jur. Vreau să scap de superficialitatea din ochii lor.
A.P.: Ce îţi lipseşte cel mai mult de la un spectacol de teatru (fizic)? (dacă închizi ochii şi te trezeşti brusc într-o sală plină - care e primul lucru pe care îl simţi?)
R.Ş.P.: Acesta este un subiect foarte interesant de discuţie pe care l-am tot abordat cu prietenii mei din domeniul artistic. Plecam de la a-i întreba ce preferă dintre construirea unui spectacol şi sentimentul de pe scenă, cu publicul alături. Practic, o dezbatere între proces şi rezultat final. Eu una aş alege de fiecare dată emoţia din timpul spectacolului. Este interesant în egală măsură şi procesul efectiv, atmosfera din timpul repetiţiilor, amalgamul de idei, energia. Însă prefer starea în care intru în momentul în care sunt în faţa oamenilor. E ca un fel de transă, nu mai ştiu de mine, în capul meu vizualizez doar un singur obiectiv: vreau să fiu înţeleasă şi crezută de către cei din faţa mea. Îmi lipseşte acest obiectiv, acea determinare şi concentrare absolută, doar pe scenă am avut parte de ea. Dacă mă trezesc acum brusc pe scenă? Îmi acord două secunde să mă bucur, apoi îmi intru în transă. Mi-ar veni cheful instant, atât de însetată sunt.
A.P.: Ce aşteptări ai de la ediţia de anul acesta a festivalului?
R.Ş.P.: Mă aştept că, în ciuda conjuncturii deosebite, Ideo Ideis va face dreptate reputaţiei pe care o are. Sunt foarte bucuroasă că organizarea festivalului a găsit o soluţie, o adaptare la vremurile dubioase pe care le trăim. Am cam amorţit în ultimele luni şi cred că Ideo este exact lucrul de care am nevoie pentru a ieşi din starea respectivă.