E un loc bun, o alegere inspirată - încep cu asta. Locul ăla umbros, spaţios, cu o moviliţă strategică - uneori tribună, alteori barieră între workshopurile ce se desfăşurau simultan. Trei ore dura primul workshop, urma o pauză, apoi trei ore cel de-al doilea. Dar timpul trece altfel în livadă.
Oricum, de bine, de rău, am ajuns din nou lângă trupa mea la un fest după o lungă perioadă de pauză din chestiile astea. Gândul meu iniţial era să îi privesc din exterior, dar cumva am fost prins în joculeţe. Reintegrat, mai bine spus. Dar destul despre mine.
Am fost foarte atent la foştii colegi, la cum se desfăşoară totul. Şi pot spune că experienţa de fest nu a fost atipică în sensul ăsta. Nu am mai văzut nişte copii, cum de altfel mă şi aşteptam. O să mă concentrez pe fiecare workshop în parte.
Dansul cu Filip Stoica. Workshopul a fost structurat aşa fel încât să fie scoase exerciţiile de contact, dar chiar şi aşa lucrurile au fost oarecum neaşteptate. Cumva, atelierul a fost un pretext de cunoaştere, de a forma legături cu trupa. Nu a fost totul despre o coregrafie. Şi, chiar dacă am ajuns acolo în ultima zi, nu a existat niciodată presiunea unei coregrafii.
Am descoperit că existau reticenţe în ce priveşte dansul, aproape unanime. Şi - puţin neaşteptat pentru o persoană obişnuită să lucreze cu profesionişti - Filip a reuşit să lege exerciţiile într-un fel de tutorial din ăla pe care îl cauţi când ai nevoie urgentă să înveţi să dansezi în jumătate de oră. Multe dintre exerciţiile lui erau construite pe straturi, am vorbit pe alocuri câte ceva despre istoria dansului contemporan. Straturile - deşi progresive - nu au părut niciodată grele. Pentru că nu exista fail, cum spuneam, nu exista niciun fel de presiune.
Totul a divagat din individual spre colectiv, cu o oprire notabilă la câteva exerciţii în perechi. Partea individuală a fost cea în care fiecare mâzgălea pe un carneţel tot ce-i trecea prin cap, cum tot individual fiecare şi-a ales propriul fel de a se juca de-a "linia imaginară". Lucrurile astea, văzute din exterior, oricât de despre noi ar părea, dau o imagine de ansamblu pe care - înainte - nu am fi îndrăznit să o numim "dans". Asta vedea Filip de pe margine. Şi o puncta de fiecare dată.
Chiar şi notatul în carneţel era o formă de coregrafie - de aia şi spun că toate "straturile" de care aminteam converg către un soi de tutorial de a descoperi dansul în orice din jurul tău.
Am lucrat pe muzică mişcări care păreau total nepotrivite pentru muzica aia, dar totul se transfera în încrederea cu care le făceam. Am lucrat şi renunţând la muzică, bazaţi pe propriile noastre cuvinte. Cumva, totul a venit ca amalgam între o grămadă de domenii. Workshopul de dans a fost - mai degrabă - o provocare constantă să facem asocieri aparent incompatibile, dar pe care să ni le putem însuşi prin încredere.
Pentru prima dată, dansul a părut simplu. Pentru prima dată, puteam alege noi regulile propriului dans. În viziunea lui Filip, dansul e numai despre "sinceritate". De aici şi exerciţiile în perechi, care reflectau cel mai bine latura asta. Contactul vizual menţinut constant cu un partener trecea de la inconfortabil la ciudat la deranjant, la intim şi chiar inseparabil de-a lungul unui singur exerciţiu. Comunicarea numai prin contactul vizual e un exerciţiu pe care îl asociez exclusiv cu festurile. Sau - mai bine spus - comunicarea conştientă numai prin contactul vizual e un exerciţiu pe care îl asociez exclusiv cu festurile. Se întâmplă peste tot - la urma urmei - dar nu conştient, nu în felul ăsta. Cred că nici măcar pe scenă.
*
Alex Bogdan ne-a fost trainer de teatru, fapt care a descărcat în livada noastră un camion plin cu caterincă. Mi se pare extraordinar că oameni care îşi petrec tot timpul profesional alături de alţi profesionişti vin şi lucrează cu tinerii în festuri. Alex ne-a spus - şi s-a şi văzut - că scopul workshopurilor e să ne facă să râdem. Şi aici au fost joculeţe la început, din cele care îţi pun rotiţele în mişcare.
A urmat lucrul la câte "o tragedie botoşăneană" per trupă. Aşadar, două tragedii botoşănene. Cu tot ce presupune asta - personaje, text, decor, mişcare. Un momenţel... Nu, un spectacol. Cu o regie colectivă, scenografie colectivă, muzica tot colectivă. CATERINCĂ colectivă.
Când am început lucrul la spectacol, parcă totul a făcut un click ciudat dintr-odată. De la brainstorming până la execuţie, Alex a fost unul dintre noi, cu idei uneori mai tâmpite decât ale oricui altcuiva, cu dorinţa asta de a lega un spectacol a-ntâia în două zile. Noi îl priveam ca pe un profesionist în continuare, toate analogiile şi indicaţiile lui mergeau în sfera Richard al III-lea. Şi alea au fost momentele în care înţelegeam că omul e obişnuit să transmită simplu viziunea pe care o are, iar actorii sunt şi ei obişnuiţi să înţeleagă destul de repede ce e de făcut. Nu ştiu dacă noi am fost aşa, nu ştiu dacă l-am exasperat sau dacă l-am încolţit, dar şi dacă e aşa - a făcut parte din proces. Şi a rezistat eroic, fără să îşi lase umorul deoparte nici măcar o secundă.
Pot spune că şi în cazul ăsta am avut norocul să lucrăm cu un actor / regizor căruia îi place enorm de tare dileala. Mai mult, cu unul care e în stare să pună în cea mai bună lumină accidentele, desincronizările etc. Şi a fost incredibilă asumarea fiecărui "fail" - ceea ce conducea spre inexistenţa unui fail.
Ideo Ideis nu a mai acordat premii / experienţe pentru trupe şi spectacole în 2020, din considerente binecunoscute (nemaiexistând spectacole de teatru tânăr înscrise - procesul de selecţie s-au bazat pe o serie de clipuri filmate de participanţi acasă, cu câte un membru al familiei). Tocmai de asta vrem să mulţumim enorm pentru momenţelul încropit de fiecare trupă. Am fi putut foarte bine să facem doar workshopuri cu Alex până la final. Dar cumva ştiu că a avut încredere în noi că putem scoate tot ce ţine de un mini-spectacol în doar câteva zile, în câte 3 ore pe zi, mai exact.
Mi-a fost dor să lucrez la un spectacol cu trupa mea. Şi ştiu că deşi generaţiile se schimbă, vibe-ul de lucru e mereu acelaşi, e caracteristic trupei ca entitate. Şi stilul se transmite la fel. Şi dileala. Tot ce a ieşit am putut să asociez cu spectacolele vechi, iar din asta am înţeles că spiritul Atelierului e acolo, cu toată stângăcia, cu noi fiind "greşâţi" încă odată, din sutele de dăţi în care am fost "greşâţi"până acum.
Acelaşi lucru l-am observat şi la momenţelul Dramei. E amprenta lor, chimia lor, ce vreau să spun e că ai putea să spui care-i care şi fără să ştii cine joacă. Şi cred că la esenţa asta ar trebui să ajungă toate trupele.
Iniţial am fost acreditat să particip la workshopuri cu Drama Club Botoşani - trupa selectată la Ideo Ideis 15. Dar ştiam că participanţii individuali sunt din Atelierul de Teatru şi - inevitabil - am tras spre fosta mea trupă. Nu am habar de nimic din câte s-au întâmplat, dar nu îmi pare rău nicio secundă că am ales aşa.
Am tot vrut să le iau interviu trainerilor de-a lungul zilelor de festival, dar până la urmă am realizat că mai degrabă ei ar trebui să ştie cât a însemnat pentru noi toată experienţa asta. Pentru că ei despre ei ştiu totul, iar lumea despre ei ştie tot ce au spus, spun şi vor mai spune de acum încolo.
Ce ar trebui să mai ştie lumea e cum au venit şi cum au devenit oamenii ăştia în zilele de Ideo, pentru noi. Aşa cum am mai spus, e o provocare uriaşă să vii în mijlocul unor tineri / copii, să îi cunoşti atât cât se poate în cele câteva zile, să îi ajuţi atât cât se poate în cele câteva zile, să ştii că sunt mai conştienţi, mai sinceri, mai jucăuşi - şi asta nu doar pentru momenţel sau în dans, nu. Asta în general - la fel cum creştem în trupă, tot aşa creştem şi în fiecare fest în parte, în funcţie de oamenii cu care avem ocazia să ne întâlnim. Cel mai important e că am umplut livada aia de râs şi că ne-am dat voie să fim cât mai (hiper)activi posibil.
Filip şi Alex ne-au lăsat să ne apropiem de ei - poate conştient, poate nu - dar nu i-am mai privit ca pe adulţii ăia care vin să ne ţină lecţii. Nu s-au ferit să greşească, ba mai mult, au făcut aşa fel încât din fiecare "greşeală" să se desprindă ceva mişto. Nici la mini-spectacole nu am lucrat cu un "regizor" - deşi imaginea conştientă a fost asta, aia face, cu aia se ocupă, aia e. Doar că nu l-am simţit niciodată atât de îndepărtat de noi cum ar fi fost un regizor hodoronc-tronc - adus acolo chiar în calitatea asta, nu în cea de trainer.
*
Pe final a ajuns şi mentorul capsulei Ideo Ideis 15 - Istvan Teglas. Despre workshopurile de mişcare ale lui Istvan am auzit multe, dar nu am apucat să le prind niciodată. Tot timpul vedeam prieteni ieşind plângând de bucurie după ele, tot timpul eram curios. Anul ăsta - ca mentor - exerciţiul cu care a venit era unul cât se poate de simplu - în aparenţă.
Un scaun în faţă şi un semicerc de oameni care pun întrebări persoanei aşezate. Am primit întrebări după care aproape plângeam şi nu ştiam de ce. Cred că toată lumea a pus întrebările bune, alea care trebuie cu adevărat întrebate. Şi mai cred că exerciţiul ăsta te scapă definitiv de small talk.
Sunt tot felul de lucruri de observat - de la cum gândeşte cineva (şi nici nu ştiai că îţi place, sau nu credeai că poate gândi aşa), până la prieteni foarte buni care îşi dau seama că nu ştiu chestii esenţiale despre celălalt, de la întrebări care te ajută pe tine să îţi ordonezi totul din nou în cap până la întrebări care ţi-l golesc de tot şi îţi dai seama că nu te-ai gândit niciodată la asta.
Două lucruri simple se desprind - independent de cine ce întreabă. Scaunul pe care se succed toţi participanţii se încarcă de la fiecare în parte şi devine apăsător pentru fiecare în parte (în sensul de a scoate sinceritatea la suprafaţă). Şi al doilea - oricât s-ar perfecţiona întrebările pe parcurs, pentru fiecare există un răspuns.
Exerciţiul ăsta a durat ore întregi, nici nu ne-am dat seama că ne-a prins noaptea acolo, vorbind unii cu alţii. Şi e genul ăla care te face să vrei să îl mai încerci şi în afara festului, cu oricine pe care n-ai avea curajul să-l întrebi ceva altfel.
Partea paradoxală e că fiecare exerciţiu, de la fiecare workshop în parte, poartă dorinţa asta de a mai fi făcut / jucat şi în exterior. Treaba e puţin mai complicată, fiindcă mereu ai nevoie de un context. Ideo Ideis e contextul perfect pentru noi. Şi cumva ştii că intră totul în vibe-ul lui.
Deşi a fost o ediţie zbuciumată, condensată, esenţa a rămas aceeaşi. Mi-aş fi dorit - personal - mai mult timp şi pentru noi între noi, nu doar cu trainerii şi mentorul. Dar, din nou, părerile sunt mereu împărţite. Cu siguranţă mulţi au simţit că au avut parte şi de timpul ăsta, mulţi au reuşit să facă un mash-up între el şi exerciţii. Eu am pendulat constant interior-exterior, luând notiţe despre tot ce se întâmplă.
Ediţia a 15-a Ideo Ideis rămâne acolo unde se depozitează fiecare ediţie - aş continua aici, dar depinde de fiecare unde. Iar pentru lume rămân poveştile noastre şi tot ce a văzut ochiul lui Vlad Catană în livada din Botoşani, între 5 şi 9 august 2020.
Mulţumim enorm trainerilor Alex Bogdan şi Filip Stoica, mentorului Istvan Teglas. Şi bineînţeles lui Vlad pentru amintirile foto.
Şi eu mulţumesc mai departe Atelierului de Teatru şi Dramei Club pentru ceea ce a fost Ideo Ideis - o scurtă revenire onirică în liceu şi de acolo - cu ochii închişi - în Alexandria. S-a simţit autentic ediţia asta, nu cred că o să vorbim despre ea ca despre o oaie neagră, dimpotrivă.:)
