De privit, via Zoom, în fiecare marţi-miercuri-joi, până la mijloc de august. Achiţi preţul biletului / abonamentului, primeşti un link pe mail şi, la 7 fără 10 ale serii, te conectezi. Text: Peca Ştefan. Scenografie & grafică: Gabi Albu.
Daca e marţi, e Marius Manole. În regia lui France-Elena Damian. Urmează miercuri, cu Katia Pascariu, regizată de Tamilla Woodward. Se pregăteşte joia, cu Matei Chioariu, în regia Anei Mărgineanu.
Înapoi la ziua 1. Episodul 101. Număr de autobuz. Sau de cameră de hotel. Manole e Vincenţiu Goma. Instructor de singurătate, secţiunea întâlnirea cu sinele. Câteva întrebări la care spectatorii răspund via chat, un plan în 5 paşi, la realizarea căruia publicul participă prin realizarea de desene, scrierea de cuvinte şi intervenţii cu sunet & imagine şi întâlnirea e gata! Omul versus sine însuşi / însăşi.
Premise faine. Un Manole dinamic, inspirat, cu poftă de joacă, modulându-şi captivant vocea, jucându-se cu camera, faţă de care schimbă rapid distanţa pe direcţia zoom-in (cât să ne privim ochi în ochi) - zoom-out (cât să dispară în întuneric). Public captivat, pe bază de interacţiuni repetate cu protagonistul. Un decor de terasă de bloc, cu plante luxuriante şi un locatar (desigur, Manole) mult doritor de activităţi fizice, asezonate cu ultra-bio smoothie-uri.
Dincolo de premise, o serie de şabloane. Pe un format ce îşi asumă ca public ţintă cetăţeanul urban cu job la corporaţie, textul nu ratează aproape nimic din ce a început, din păcate, să devină limbajul de lemn al categoriei / clasei vizate. Întrebările din startul spectacolului nu sunt lansate pentru a provoca vreo dezbatere, fie ea şi interioară, ci pentru a bifa răspunsurile aşteptate. E de rigoare ca urbanul corporatist să se declare nesigur pe sensul activităţii pe care o desfăşoară, prizonier al reţetelor de socializare, în eternă fugă înspre distracţii & de sine însuşi, nesatisfăcut de partener, nefericit.
Poate acum o vreme, genul acesta de concluzii ar fi fost de natură să provoace un "uau" interior. La zi, ele s-au banalizat. Prin repetiţie în formulă copy & paste, diagnosticele din paragraful de mai sus şi din primul episod al noi trilogii semnate de Peca Ştefan sunt departe de a stârni un proces de auto-analiză. Mai degrabă, sunt semnul de recunoaştere reciprocă al celor care aleg să se ascundă în spatele unor adjective la modă. E cool să fii nemulţumit de job, nesatisfăcut de partener, nefericit de viaţă. Să blamezi epoca-Facebook şi să tot repeţi că n-ai timp de tine însuţi / însăţi. Şi e la fel de cool să te menţii în starea asta, fără a face mai nimic pentru a o schimba, dacă tot o invoci repetat.
Nu e exclusă intenţia ironică a textului lui Peca. Ironie la adresa nouveau riche-urilor, din România şi de aiurea, la adresa falselor lor diagnostice & tratamente. Seamănă vorbele livrate de Vincenţiu cu cele aruncate de cetăţeni mustind de răspunsuri, angajaţi ca speakeri în training-uri organizate de secţiunile de resurse umane ale corporaţiilor? Seamănă, cum nu! Sunt ele la fel de ferite de sens? Desigur. Este acesta un gest ironic al autorului? Rămâne de văzut în episoadele următoare. Proximul: diseară, la 7.