Alberto Păduraru: Cine eşti, încotro te îndrepţi şi unde aştepţi Ideo 2020?
Teodora Ciubeică: Sunt Teodora Ciubeică, din Trupa Treivirgulăpaişpe, abia aştept Ideo în Buzău şi sincer, nu ştiu sigur sigur încotro mă îndrept, încerc doar să mă bucur de orice îmi apare în cale.
A.P.: Când auzeai cuvântul schimbare mai demult - la ce te ducea cu gândul prima dată?
T.C.: În trecut vedeam schimbarea ca pe ceva oarecum superficial sau ca rezultat al unei cerinţe a celor din jur. Din acest motiv, cuvântul schimbare nu avea vreun impact prea mare asupra mea, era doar ceva de moment care probabil nu îşi lăsa niciun pic amprenta asupra mea.
A.P.: La ce te duce cu gândul acum acelaşi cuvânt?
T.C.: Acum, schimbarea mă face să mă gândesc la ceva care vine din interiorul meu, ceva personal. Nu doar în această situaţie de pandemie ci şi de-a lungul timpului am început să cred că schimbarea ţine de fiecare dintre noi şi că nimeni nu poate să producă o schimbare adevărată asupra noastră, în afară de fiecare dintre noi.
A.P.: Ideo e unul dintre puţinele checkpointuri de vară de care e puţin probabil să nu fi auzit măcar odată. Cu ce gânduri aşteaptă oraşul tău experienţa Ideo? Ce zic prietenii, adolescenţii, adulţii?
T.C.: De când am intrat în Treivirgulăpaişpe, cred că i-am bătut pe toţi la cap cu "Vedeţi că noi trebuie să mergem la Ideo","Fraaaate, Ideo, Ideo, Ideo". Chiar dacă n-aveam şi încă n-am nici cea mai mică idee ce înseamnă experienţa Ideo cu adevărat, pentru că acum e prima oară când particip, din auzite şi văzute am ştiut că trebuie să încerc. Şi uite aşa s-a născut cea mai mare dorinţă a mea, şi cred că şi a colegilor de trupă: "Trebuie să mergem la Ideo!!!". Cred că toată familia şi prietenii ştiu acum de Ideo, la cât le-am vorbit şi povestit.
A.P.: Dacă tot stăm sub semnul schimbării perioada asta, e firesc să vină vorba şi de adaptare. Ce e adaptarea pentru tine, cum funcţionează? Cum ai rezuma experienţa lunilor din urmă - ce simţi că ai pierdut şi ce ai câştigat în schimb?
T.C.: Până să vină perioada asta mai complicată mă consideram un om care se adaptează foarte repede. Încă mă consider aşa, doar că ultimele luni mi-au arătat că nu am trăit până acum situaţii mult prea complicate, în care chiar era musai să mă adaptez. Situaţia asta nu se compară cu una de genu': hei trebuie să-ţi faci nişte prieteni noi sau să te acomodezi cu mâncarea din tabără. De data asta, cred că a trebuit să mă maturizez un pic şi să înţeleg că este într-adevăr o situaţie mai delicată şi că ar trebui să mă comport ca atare. Clar am câştigat lucruri, timp în care să aflu informaţii despre lumea în care trăiesc, despre mine, am apucat să văd o groaaaază de filme, chiar am început să învăţ lucruri noi. Din nefericire, câteodată am impresia că mi-am pierdut puţin din skill-urile de comunicare cu prietenii, mai ales că mie oricum nu prea îmi plăcea să vorbesc prin mesaje atât de mult.
A.P.: Dacă ai putea - temporar - să organizezi / reorganizezi tu orice în comunitatea ta (la oricare vrei să te raportezi - şcoală, oraş, grup de prieteni etc.), cu ce ai începe şi de ce? Care e rezultatul ideal al procesului?
T.C.: Ateliere de teatru, mini spectacole de teatru, sau orice legat de teatru. Într-un mod egoist, ce mi-ar plăcea cel mai mult să reorganizez ar fi repetiţiile cu trupa, pentru că ele mi-au lipsit cel mai mult în această perioadă. Dacă nu e ceva foarte interesant, sau nu sunt eu total implicată, devin un copil care se plictiseşte destul de repede, aşa că repetiţiile pe Zoom nu au fost prea entuziasmante, mai ales că intram doar 2-3. M-am distrat şi sigur că mi-a fost mai bine cu ele decât cu nimic, doar că e altceva să auzi râsetele oamenilor de lângă tine fără să existe un ecran între voi. Clar toţi am trebuit să ne conformăm, doar că interacţiunea pe care o aveam unul cu celălalt nu poate fi realizată în online, cel puţin nu la fel de bine.
A.P.: Ce îţi lipseşte cel mai mult de la un spectacol de teatru (fizic)? (dacă închizi ochii şi te trezeşti brusc într-o sală plină - care e primul lucru pe care îl simţi?)
T.C.: Cel mai probabil emoţiile uriaşe pe care le am, furnicăturile pe care le simt în tot corpul şi care totuşi, într-un mod foarte ciudat, mă fac să mă simt foarte vie. Chiar dacă mereu cred că mai am puţin şi vomit până urc pe scenă (eu şi colegul meu Mişu facem mereu glume pe tema asta), aştept cu nerăbdare să mă simt aşa, pentru că ştiu că se întâmplă doar înainte de un spectacol.
A.P.: Ce aşteptări ai de la ediţia 2020 a festivalului?
T.C.: Ştiu că o să fie diferită de cele de până acum, aşa că sunt foarte curioasă de această experienţa de Ideo puţin altfel. Evident că mor de nerăbdare, pentru că este dorinţa mea de când am început viaţa de liceu, deci mă motivează foarte mult gândul că se va împlini în sfârşit.