Cu această cine-investigaţie, ne aflăm la intersecţia altor două filme rămase în istoria documentarului românesc: Decreţeii lui Florin Iepan şi Va veni o zi, de Copel Moscu. Înscriindu-se perfect într-o posibilă trilogie naţională sub titlul generic "Scadenţa", document(ar)ul Alinei Manolache vine să "tragă concluziile", cum se spunea, până în 1989, în diversele şi inutilele şedinţe de partid, de sindicat, de C.O.M... Şi cum se spune, şi acum pe la partid, pe la guvern. Numai că, în cazul de faţă, acestea nu sunt deloc roz-mincinos-triumfaliste, ci impregnate de luciditate, de îndoieli şi amărăciune. Câteodată, unii copii abandonaţi de mici încearcă - după mulţi ani de zile, atunci când s-au maturizat şi pricep altfel societatea - să-şi găsească părinţii. Într-o oră şi câteva minute, realizatoarea Copiilor pierduţi... adună pe ecran destine şi figuri, păreri şi resentimente, derută şi infatuare, responsabilitate şi superficialitate, ignoranţă cu zâmbetul pe buze şi îngrijorare exprimată cu ochi trişti şi voce joasă - toţi, tineri cu vârste de 28-30 de ani.
Pretextul de a scana societatea românească actuală prin vocile şi atitudinile lor conferă demersului artistic substanţă şi autenticitate, deasupra oricăror clişee de tip scenaristic. Evitând deliberat metoda atât de răspândită în reportajele TV a preselecţiei, tânăra regizoare îşi caută în gura mare clienţii care ar dori să-şi amintească păţania pierderii lor pe plajă, la mare... regăsirea... reacţiile părinţilor... impresiile cu care au rămas după aventura respectivă. Gigafonul cu care umblă, înverşunată şi tristă, pe plajă sau prin diverse oraşe (Orşova, Făgăraş, Reghin, Paşcani, Turnu Măgurele, Anina, Richiş, Cluj, Vatra Dornei, Motru) nu are nimic de-a face cu modalitatea fotografilor ambulanţi, însoţiţi de maimuţă, cămilă sau alte patrupede exotice şi populare, de a-şi oferi serviciile. De unde şi puţinătatea celor amatorilor să răspundă chemării, invitaţiei, curiozităţii. Goarna cu cântec de sirenă mi i-a amintit pe revoluţionarii din Piaţa Universităţii, dar mai ales pe Lucian Pintilie la finalul unui monumental De ce trag clopotele, Mitică?. "... Şi lasă-i să moară proşti." Căutarea aceasta acerbă, ca formă a unui concept admirabil, acoperă un spaţiu vast, nu doar sub aspect geografic. Mentalităţile se relevă spontan, participarea - deşi stânjenită la început - a repondenţilor se dovedeşte, până la urmă, sinceră şi edificatoare. Aşa au trăit, ajungând la maturitate. Asta au înţeles... sau n-au înţeles din ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Fata asta, cu goarna şi aparatul ei, are o ştiinţă teribilă a scormonitului în realitate. Nici un detaliu semnificativ nu-i scapă - de la pubelele de gunoi orânduite în forma tricolorului naţional, până la credincioşii care trec nepăsători pe lângă statuia Mântuitorului, grăbiţi să ajungă lângă cele două steaguri (tot steagurile...) la fel de tricolore; sau la preotul care agită cădelniţa în ritmul lui Deşteaptă-te, române!. Contrapunctul este modalitatea predilectă de montaj a mărturiilor / destăinuirilor culese de la împricinaţii pierduţi şi regăsiţi. Regăsiţi atunci. Acum...? Vorba lui Radu Cosaşu, românismul şi eroismul nostru rimează perfect cu oximoronismul. În ţara lui curat-murdar, care i-a dat lumii pe Caragiale, Urmuz şi Ionescu/o, nici nu trebuie să-l cauţi mult, căci e la tot pasul. Curajul şi norocul au ajutat-o pe Alina Manolache să descopere, tot strigând acolo, în trâmbiţa ei cu baterie şi amplificator electronic şi hălăduind mii de kilometri cu microbuzul roşu, tot soiul de specimene... Nu doar de semnătură, ci chiar de amprentă. Fără reţineri, fără inhibiţii, fără prejudecăţi (vorba minunatei şi regretatei Jeana Gheorghiu), autoarea filmului îl caută şi îl găseşte, punându-i în valoare potenţialul comico-distructiv. O jună emancipată şi prea sigură pe ea nu a auzit de Carei (jud. Satu Mare), dar îşi garniseşte limbajul cu un nonşalant anyway - c-aşa-i românul: îi place rima. Ce fac, cum văd viitorul colegii de generaţia 30? Un pompier din Anina, care deplânge sărăcia şi-l plânge pe necunoscutul Ceauşescu, vrea o familie, un copil, o afacere; doar atât. N-ar pleca niciodată în afara graniţelor căci, brusc, aici are tot ce-i trebuie!? Altfel, ignoranţa îl face să sugă, ca pe o bomboană, sintagma "noi suntem o generaţie de sacrificiu". Dar cele de la 1877, 1916-18, 1940-1950... oare ce vor fi fost? Probabil că ceva cool sau naşpa. O stripteuză fără complexe îşi exhibă fără probleme libertatea de a se dezbrăca şi a se răsuci la bară, încântată de admiraţia celor care o privesc. Vedetă, nu?... Pentru directoarea unei Case de cultură, cea mai "tare" realizare este alcătuirea unui mega-mărţişor din elevii mobilizaţi să mânuiască plăcuţele alb şi roşii... Uite că au lăsat urme de neşters şi cartoniadele de la Cântarea României, Daciada sau Ziua Recoltei. Performanţa culturală, fotografiată de sus (de la înălţimea propriei persoane), îi va fi "şeruită" însuşi Primarului, ca să vadă ce de cultură face dânsa acolo. Open space-ul unei manufacturi de confecţionat haine în lohn-ul străbun este populat de tinere lucrătoare pierdute, parcă, printre maşinile de cusut: Simona, Floriţa, Steluţa. Tot un open space găsim şi la ţară: grajdul în care vacile îşi poartă, impasibile numele la modă: Steluţa (iar), Gina, Monica, Florica, Codruţa, Violeta... Acolo, în rural-ul uitat de lume şi de noroc, regizoarea a găsit totuşi doi tineri remarcabili - harnici, cu gândire coerentă, de adevărată perspectivă. Unul este "văcarul": nu doar fără complexe, ci cu o viziune matură, realistă. Şi pe care ţara s-ar putea bizui, dacă... nu l-ar lăsa acolo, doar la coada vacii. Celălalt păstrează şi lucrează din greu pământul recuperat de părinţi şi bunici. Visează. Nu la "o mândră crăiasă, a lumii mireasă"! Ar dori să poată lucra în administraţie, locul unde - crede el - chiar se pot mişca lucrurile şi face ceva. Dacă ar ajunge primar, ar face "cea mai frumoasă comună din Transilvania". Singur? Poate nu chiar singur. Dar cu destul de puţini colegi de generaţie...
Descarcă programul Astra Film Festival 2020 aici..