Studii: Absolventă a Facultatăţii de Teatru şi Film, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, domeniul Teatru şi artele spectacolului, specializarea Artele spectacolului (Actorie), clasa profesorilor Miklós Bács şi Irina Wintze.
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Individual, cu Eu sunt Iuda!, colaj după buchetul de texte propuse din opera shakespeariană.
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Ileana Ursu: Un tânăr care învaţă mersul pe valuri, în picioare...
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
I.U.: Teatrul e meşteşug şi artă, e tehnică şi har, e sensibilitate şi ascuţime a gândului, e emoţie şi acţiune, e onestitate şi iluzie. Teatrul e şi scândura pe care calcă talpa bufonului, e şi întunericul vâscos din care zeci de ochi privesc, e şi altarul pe care în unele seri un ins se oferă pe sine drept ofrandă, cu voluptate. Teatrul e ochean prin care vezi lumea dilatată. Teatrul e curăţire şi înălţare la cer.
Teatrul nu este, însă, numai Sublimul...
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
I.U.: ,,Simt enorm şi văz monstruos", muncesc cu sârguinţă pentru îmblânzirea visului meu, am îndoieli care strigă, am nelinişti cu ecouri prelungi, am temeri ascunse prin toate buzunarele şi o poftă nestăvilită de a învăţa, de a descoperi tărâmuri neştiute încă.
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
I.U.: Teatrul a supravieţuit miilor de ani prin tainica sa putere de a se metamorfoza şi de a renaşte din propria-i cenuşă, armonizându-se cu epocile istorice în care a existat. Oglindă a lumii (pentru că, ştim, ,,lumea e o scenă", dar la fel de valabil şi scena este o lume, nu?), arta teatrală a oferit societăţii o permanentă reflectare, scoţând la lumină tocmai ceea ce am fi tentaţi să ascundem, negurile firii, adâncimile, abisurile, necunoscutul, invizibilul. A curăţat şi a educat spiritul lumii, a purificat sufletul şi a tulburat cugetul, înnobilându-le cu noi întrebări şi, uneori, răspunsuri. Ştiu că actorul îşi va găsi rostul şi în această realitate care a zguduit tihna zilelor noastre, aşa cum a reuşit să traverseze ca un nomad istoria, ,,alungat din cetate", aflând mereu forme noi de a fi. Şi mai ştiu că virtualul şi tehnologia care ameninţă materia organică a artei dramatice, sufocând-o, sunt doar o manieră prin care el, Actorul, îşi va (re)descoperi indispensabilitatea. Acum, azi, în această clipă de instabilitate şi de sporită nesiguranţă, cred şi mai mult în teatrul meu viu!
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie/speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
I.U.: Să-ncepem cu-nceputul, zic. Refăcând traseul lui de-a lungul veacurilor, teatrul a fost ritual în sânul triburilor, a fost tiradă în abisul amfiteatrelor, a fost cuvânt al Bisericii, a fost negare a Bisericii, a fost mască şi acrobaţie în târguri şi pieţe, a fost rigoarea şi măsura clasicului urcat pe scenă, poezia modernităţii redefinind crezurile artei, absurdul absurdului zguduitor şi scandalos şi, tot amalgamul care încearcă să se cristalizeze, acum. Unde mai poate călători, mă întrebi? Orişiunde, ţi-aş spune. Şi oriunde va ajunge, fie că va fi peste 6 luni, 5 ani, 20 de ani, voi fi şi eu, cu traista în spate, pe urmele acestei odisee.
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
I.U.: Aş păstra licărirea de geniu care răsare, niciodată nu ştii cum şi când, care a îmbogăţit pământul acesta dintotdeauna. Aş şterge autosuficienţa care ne încetineşte zborul de multe ori şi aş sufla peste aripile zburătorilor, să prindă avânt, să cuprindă înaltul.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
I.U.: Greşeşte, greşeşte mult, din plin, cu curaj şi poftă, bucură-te de greşeală şi repet-o până ce îi deprinzi tâlcul!
R.R.: Actriţa trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
I.U.: Actorul este un reper şi trebuie să îşi îmbrăţişeze această responsabilitate cu asumare şi luciditate. E Nebunul care îi şopteşte Regelui adevărul, cu francheţe şi umor. E vocea Cetăţii. Pentru rolul său de pe scenă are partitura dată de regizor şi dramaturg. Pentru rolul său în societate, trebuie să îşi cultive permanent cugetul şi simţirea, să fie flămând după cunoaştere, după adevăr, după măsură, după nevăzutul lucrurilor.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
I.U.: Puncte tari: Au învăţăturile celor de dinainte la dispoziţie. / Puncte slabe: Au învăţăturile celor de dinainte la dispoziţie.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea/ar trebui să se întâmple apoi?
I.U.: Abia aştept să schimb idei cu cei cu care împart aceeaşi pasiune. Şi abia aştept să HOP şi eu!
R.R.: Cât de compatibilă eşti/te simţi cu teatrul-dans?
I.U.: Îndrăznesc să cred că ne şade bine împreună. (HOPa!)
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
I.U.: Ori de câte ori am ocazia, trec cu bucurie şi curiozitate de cealaltă parte a baricadei. Ca-n orice relaţie de dragoste, am plecat de multe ori cu fluturi în stomac, alteori furioasă, de multe ori confuză, de şi de multe ori dezamăgită, însă de cele mai multe ori cu chef de joc. Privind scena, doream şi mai mult scena! Dar oricât de idealişti sau mistici am dori să fim, tot depindem de acel martor tăcut care ne urmăreşte de pe celălalt mal.
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actor/actriţă?
I.U.: Eu sunt cel mai aspru critic al meu. Aşa îmi iau eu elan pentru salturi, pentru hopuri. Dar nu strică niciodată te mai ţină cineva de mână.
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
I.U.: Îmi place poezia, s-o scriu şi s-o trăiesc, îmi place jazz-ul, îmi place la nebunie ordinea, disciplina, rigoarea, îmi plac începuturile, filmele cu final trist, romanele ruseşti, îmi place să visez pe timp de zi, îmi place să mă trezesc devreme să ştiu că am toată ziua înaintea ochilor, îmi place să îmi fac liste cu dorinţe, liste cu planuri, cu realizări, liste - în general, îmi place albastrul mării, tulburarea ei spumoasă şi vie şi împreunarea ei cu cerul, îmi place primăvara care plezneşte de verde şi de proaspăt, îmi place liniştea care musteşte de cuvânt.
Mă întristează cruzimea cu care ne devorăm unii pe alţii, mă supără peste măsură nedreptatea.
Satisfacţie găsesc în orice mică victorie. (Dar cui nu-i place să câştige?) Iubesc să mă supun provocărilor, să adun de pretutindeni învăţături. Să mă îmbogăţesc de oriunde cu poveţe noi, să mă inspir.
Nu-i nevoie de ceva să mă dezamăgească. În această privinţă îmi sunt suficientă eu mie. Motive sunt.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
I.U.: 20 mai (ziua mea - ce fericită coincidenţă) 1899, Sarah Bernhardt joacă pentru prima dată rolul lui Hamlet. Aş ruga-o frumos să mă lase şi pe mine, în pauza dintre acte măcar, să mă îmbrac în hainele prinţului danez şi să mă joc de-a fi şi a nu fi.
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
I.U.: Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa...