Iulia Popa, cu momentul Waves, atrage atenţia prin acurateţea rostirii şi vibraţiile timbrului vocal. Cu un duct circular al liniei, coregrafia simplă, asimilată unei partituri dramatice, vorbeşte despre spaima în faţa morţii. Din ceea ce numim noi viaţă ce mai rămâne? Mesaj puternic, umanist, în care simţi neîndoielnic presiunea unei nedreptăţi existenţiale.
Iulian Trăistaru prin Hotar speculează graniţa dintre viaţă şi moarte. Cu un trup strâns în frânghie, constrânge sufletul la o eliberare catharctică. Protagonistul, printr-un control remarcabil al jocului, ajunge la sincronizarea virtuoasă dintre emoţie şi mişcare.
Marina Munteanu, prin al său Out of me, îşi plasează demersul artistic în faţa unei oglinzi de mari dimensiuni. Un conflict interior exprimat prin monolog. Expresia facială devine materia unui suflet inocent, deformat de propriile angoase. De aceea, fugea, fugea, fugea... Nelinişte şi frământare în paşi apăsaţi pe scenă. Cine mai ştie care sunt despoţii, măcelarii şi ucigaşii? Emoţia oscilează: între rană şi vindecare, între elan şi timorare, între fiinţa vie şi neantul asfixiant.
Alexandra Oişte, prin Independent, parodiază ludic destinul artistului rebel care trăieşte visul american. Ancorată postmodern în ,,ţara tuturor posibilităţilor", dansează, face tot felul de giumbuşlucuri, recită din Shakespeare, imită Statuia Libertăţii şi încheie apoteotic cu un "Doamne Ajută!" pur românesc.
Nicolae Dumitru propune Oglindirea gemenilor. Îngândurat şi clar în mişcări, el filtrează prin fluctuaţii cromatice albastre, teme precum: volatilitatea fericirii, trecerea timpului şi moartea. Performerul le abordează non liniar, gesticulaţia sporind portanţa discursului.
Patricia Gavril, îmbrăcată într-o rochie brodată cu etichete, scoate capul, dintr-o cutie de carton acoperită de etichete. Etichete vorbeşte despre prejudecăţi şi superficialitate. Cine e mai tare ca cine? Cine se mai compară cu cine? De ce ne comparăm? "Din două fete care e mai sprinţară?"
În continuarea secţiunii Individual, se află Grupul. Adică spectacolul Conflictual (Niko Becker, Andrei Dominte, Andrei Mărcuţă şi Iulian Trăistaru). Cu un umor fin, distribuţia aduce în faţa publicului, pe o muzică de Mozart, doi balerini, dansând şi plutind. O luptă între cei patru alimentată de zgomotul unui ceas stricat, un tic-tac absurd, gravitând în jurul unei cărţi supradimensionate. E vorba de o luptă fără cuvinte, în care sunetele provocate de conţinutul cărţii stârnesc curiozitatea celui desprins de grup. "Conflictul" ia naştere, în fapt, prin contradicţia dintre autoritatea grupului şi sensul individual al cunoaşterii.
Gala 2020 a adunat în sala Amfiteatru a Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" din Bucureşti un ghem de emoţii şi energie. Condiţiile actuale fac din organizarea acestui eveniment un mare privilegiu, ce te face să simţi că arta rămâne o sclipire, o undă de speranţă atunci când pare că nimic nu mai poate fi posibil.
Efortul artiştilor iese timid dintr-o negură care nu permite deocamdată bucuria îmbrăţişărilor. Teamă şi discreţie. Uneori ţi-e frică să te bucuri pe deplin, când totul pare că se restrânge la mici dimensiuni.
Peste toate... rămâne o mică victorie a ceea ce mai înseamnă teatrul, cu ale sale trăiri eliberatoare. Încă aşteptăm o revenire la viaţa cea dintâi, izbăvitoarea.