Dar iată că seara este scurtă, iar vorba este prea lungă, aşa că mai bine să începem a vorbi cu folos. Despre concurenţi. Despre momentele lor. Astfel că cea care deschide a treia zi a galei este Iulia Popa, o reprezentantă a şcolii de la Sibiu, care este o prezenţă plăcută pe scenă, în ciuda faptului că ne vorbeşte despre moarte. Cu toate acestea, ea reuşeşte să-şi livreze discursul cu un suflu care alină şi, totodată, străpunge cu mişcările sale suave liniştea, transformând totul într-un tărâm al oniricului, pe care îl lasă într-un final pradă întunericului.
Iulian Trăistaru este cel mai prezent chip al acestei ediţii, participând atât la secţiunea Individual cu momentul său, Hotar, cât şi la cea de Grup, cu alte două, Pe lună şi Conflictual. Îl vedem aici vorbindu-ne şi el despre moarte, doar că aceasta este percepută într-o altă cheie, ca o salvatoare pentru o lume care l-a frânt şi l-a adus în cea mai de jos fază a existenţei sale, sfoara din jurul gâtului fiind poarta dintre cele două lumi pe care s-o treacă negreşit. Persona lui Iulian Trăistaru este grotească, o ruină care încă mai rezistă pe picioare, renunţând de mult la gândul de a mai lupta. Interpretarea lui este solidă, profundă şi zguduitoare. Îşi demonstrează încă o dată, într-un mod convingător, calităţile pe care le are şi pe care le prezintă de fiecare dată când este pe scenă.
O a treia este Marina Munteanu care concepe un întreg traseu pentru a purta dialogul cu propriul sine. Un parcurs anevoios care nu ajunge la un deznodământ precis, aşa că ea este nevoită să suporte toate greutăţile care i se ivesc în cale doar pentru a menţine firul dialogului intern intact. Oglinda este pragul pe care ea îl trece şi oglinda este destinaţia la care ajunge, un un-doi între ea şi propria umbră care este mai mereu în spatele ei. Avem astfel din partea actriţei o interpretare puternică, sigură şi care lasă uneori loc pentru a-i putea surprinde sensibilitatea.
Punctul maxim al serii i-a aparţinut Alexandrei Oişte şi-al ei moment Independent? în care face o radiografie dureroasă a fenomenului independent care, în ciuda faptului că are loc în Statele Unite - acest paradis imaginar din mintea tuturor -, este la fel de vitreg şi opresiv cu libertatea de a acţiona ca oriunde altundeva. Desigur, putem observa nişte trimiteri destul de clare la situaţia ambiguă şi nesigură în care se găseşte sistemul independent autohton. Iată că indiferent că te afli pe străzile Bucureştilor, ori că personifici Statuia Libertăţii pe una dintre arterele New York-ului, condiţia artistului independent este cam aceeaşi, fiind pus să facă de toate pentru a atrage lumea la el (să danseze, să interpreteze, să recite din Shakespeare). Un vis care riscă să se năruie, dar care este ţinut în viaţă cu încăpăţânare de artist. O observăm în această reprezentaţie pe Alexandra Oişte, care este antrenantă, plină de haz şi fler, carismatică şi, nu în ultimul timp, o artistă.
Cel de-al cincilea la rând, Nicolae Dumitru este o prezenţă care se impune prin impozanţa proprie, dar care impresionează şi prin eleganţa şi precizia cu care se manifestă pe scenă, cu mişcările unduioase ale corpului pe care ştie cum să îl folosească la maxim în avantajul său. Precum un poet cu cuvintele, el se foloseşte de membrele sale pentru a scrie poezie chiar acolo, înaintea spectatorilor. Cum a intrat, la fel de mlădios a şi ieşit, fiind în tot acest timp acompaniat de acorduri fine de vioară.
Patricia Gavril este ultima participantă la secţiunea Individual şi ne vorbeşte despre etichetele de care ne lovim în orice moment. Atât cele pe care ni le atribuim chiar noi, cât şi cele pe care ni le lipesc cei din jurul nostru. Purtăm încontinuu etichete, iar efortul de a scăpa de ele este unul însemnat, extrem de dificil. Tocmai de aceea reprezentaţia ei este puternică din punct de vedere al modului în care noi ne percepem sinele şi al încercărilor de a ne şterge etichetele care sunt puternic impregnate în conştiinţa noastră. O prestaţie care închide o serie extraordinară la care am putut fi martori în această ediţie a galei HOP, debordează de naturaleţe, vigoare şi chiar gingăşie.
În ceea ce priveşte grupurile, avem şi un ultim moment în cadrul acestei secţiuni, Conflictual, prezentat de Niko Becker, Andrei Dominte, Andrei Mărcuţă şi Iulian Trăistaru. Cei patru îşi prezintă momentul într-un mod comic, bine controlat, în care situaţiile şi majorităţile sunt mereu răsturnate. O reprezentare impecabilă a jocurilor bufonilor, aceştia demonstrează o chimie puternică şi multă omogenitate pe scenă, fiind plin de elan şi neastâmpăr să arate tot ceea ce pot. Un alt punct important este faptul că ajungem să remarcăm pe fiecare dintre membrii grupului, să le observăm calităţile şi contribuţia pe care o au în cadrul scenetei, astfel încât aceştia funcţionează ca un mecanism care îşi balansează şi îşi echilibrează sarcina, fiecare dintre ei fiind evidenţiaţi de către ceilalţi colegi. Din nou, vorbim despre un grup sudat şi care funcţionează în orice matrice, în orice formaţie, momentele în care aceştia rup schema celor patru fiind cu atât mai savuroase. Mai pe scurt, avem de-a face cu o echipă care conlucrează ca un tot unitar, plină de calitate şi de calităţi.
Şi uite-aşa am ajuns şi la finalul concursului din 2020. Concurenţii şi-au prezentat momentele, iar acum atât ei, cât şi noi, aşteptăm să fie desemnaţi câştigătorii ediţiei. Cu toate acestea, cei care nu vor fi premiaţi rămân la fel de merituoşi, oferind o celebrare magistrală a spiritului tânăr şi a talentului efervescent care aşteaptă să se manifeste. Tot ceea ce ne mai rămâne de făcut acum, la final, este să ne ridicăm şi să oferim un rând puternic de aplauze pentru toţi dansactorii noştri, să privim cu puţină melancolie ceea ce tocmai a trecut şi să aşteptăm cu multă nerăbdare ceea ce va veni.