august 2020
Festivalul de Film Anonimul 2020
Dintre filmele selecţionate la Anonimul 2020 şi regăsite şi în panorama oferită de TIFF 2020, acestea două au în comun tema reîntoarcerii. Mai exact, vorbesc despre dificultăţile (re-)venirii, fie ea şi temporară, într-o Românie aplecată mai degrabă spre excludere şi judecată decît spre deschidere şi împăcare. Regizate de două regizoare ce pot vedea România deopotrivă din perspectiva nativului şi a străinului (Sarra Tsorakidis şi Raya Al Souliman), filmele lor pledează pentru construirea unor punţi umane a înţelegerii, empatiei şi iertării acolo unde distanţa fizică a săpat, precum rîuri rapizi, canioane sufleteşti. Şi, în acelaşi timp, sunt atente şi la ranchiunele celor care au rămas faţă de cei care au plecat, despre abandonul resimţit în faţa părăsirii fără prea multe explicaţii. Fie că este o soră care se reîntoarce şi care nu mai găseşte înţelegere la propriul său frate, fie un tată care încearcă să relaţioneze cu fiica sa care aproape că nu l-a cunoscut vreodată, ambele filme se învîrt în jurul micii morţi care însoţeşte orice despărţire fizică.

Kaïmós / Amar (regia Sarra Tsorakidis)

Eli (Maria Popistaşu) vine din Franţa să participe la înmormîntarea mamei sale. Viaţa sa este acolo, departe, unde trăieşte alături de soţul şi de fiica sa. Acum, moartea mamei o obligă să-şi reîntîlnească fratele şi familia acestuia. Nu este însă o revedere caldă, ci doar revelaţia înstrăinării lor. Răutăţile şi ironiile mocnesc, de abia aşteptînd să iasă la suprafaţă. Tăcut, dar inchizitorial, toţi văd emigrarea sa drept un pretext pentru a-i părăsi. Mai precis, un abandon mascat al familiei. Doar cu nepoata sa, Anda (Mădălina Stoica) pare să se împace. De fapt, se înţeleg atît de bine, încît, în depresia funerară, cele două se aventurează în oraş. Eli, băută şi într-un fel de depresie agresivă, agaţă chiar un tînăr chipeş, pe care îl atrage în casa familiei, dînd astfel prilejul unui extrem de bine regizat moment de jenă penibilă.

Maria Popistaşu îşi creează personajul alternînd replici ironice şi tragice, ieşiri aproape isterice cu comportamente convenţionale austere şi timide. Timiditatea în raporturile cu ceilalţi este subminată de atacuri frontale sau chiar cu flirturi îndrăzneţe cu un necunoscut. Reuşeşte astfel, să îşi ducă personajul dincolo de un portret clasic, plat, făcînd aluzii convingătoare la o mare de necunoscute: are o viaţă de familie reuşită acolo, în Franţa, sau a devenit şi acolo înstrăinată? Este sinceră cînd spune că "meseria de stomatolog îi aduce multe satisfacţii", sau, din contră, este o minciună care şi-o adresează ei înşişi? A fost cu adevărat o fiică iubitoare sau, dimpotrivă, fratele său are dreptate atunci cînd o acuză că a fost distantă şi ipocrită? Oricum ar fi, personajul pare învăluit într-o armură destul de deasă, care, pe de o parte, îl protejează, dar, pe de altă parte, îl izolează şi îl alienează.

Perspectiva lui Eli este întregită de mizanscena dominată de tonuri reci, aproape monocrome, de o eleganţă puţin arogantă. Mobila, modernă şi luxoasă, deopotrivă din interiorul casei şi de la barul la care se aventurează mătuşa şi nepoata, adaugă şi ele o răceală civilizată, într-o prelungire directă a opţiunilor de viaţă ale alienarea personajului şi ca expresie a alienării sale. Camera caută unghiurile drepte, încadrări parţiale ale figurilor, alegînd uneori să se îndepărteze atunci cînd protagonista este pusă într-o situaţie delicată, încolţită de urmările faptelor sale. Coloana sonoră, la rîndul său, se menţine pe tot parcursul filmului ca un murmur de fundal, ca o şoptire funerară continuă - chiar şi în bar, unde te-ai fi aşteptat la o muzică mai puternică şi mai săltăreaţă.

Kaïmós / Amar este, aşadar, o reuşită compoziţie psihologică, care îmbină consecvent mijloacele artistice ale cinema-ului pentru a crea un protagonist complex, cu tensiuni interne şi externe bine conturate.

Laila (regia Raya Al Souliman)

Pe Tîmpa, deasupra Braşovului, o tînără (Ileana Puiu) însoţeşte doi bărbaţi arabi. La prima vedere, ai zice că sunt turişti, iar ea le este ghid turistic. Apoi, unul dintre ei, trecut de prima tinereţe, dar încă în putere, începe să vorbească în română. Realizezi că relaţia sa este mai apropiată cu tînăra decît a unui simplu vizitator, dar că, în acelaşi timp, este destul de distantă. Prin intermediul unui video-call aflăm că, de fapt, acesta este tatăl fetei dar că, pentru mult timp, a fost absent din viaţa ei. Acum încearcă să-şi recupereze fiica într-o tentativă pe cît de lipsită de succes, pe atît de emoţionantă.

Piesa de rezistenţă este dată de interpretarea precisă a lui Mazen Rifai. Acesta prezintă drama de familie fără nimic melodramatic. Totul se citeşte pe faţa sa expresivă, deşi reţinută. Prin modul în care îşi rosteşte replicile într-o română expresivă, în care micile greşeli de gramatică, în loc s-o altereze, o potenţează, Rifai construieşte un personaj deopotrivă comunicativ şi timid, puternic şi vulnerabil, asertiv şi atent la ceilalţi. Paradoxul este construit pe statutul său dual: deopotrivă străin (prin origine, dar şi prin îndepărtarea de fosta sa familie) şi parte a familiei (clamîndu-şi drepturile, de mai multe ori, prin sintagma "sîngele apă nu se face" sau reafirmîndu-şi dragostea pentru fosta sa soţie). Ileana Puiu, la rîndul său, contrapune partiturii timide a lui Rifai un personaj mai asertiv, care încearcă să maximizeze faptul că este "de-a locului" şi răspunde rece invitaţiilor declarative ale tatălui său.

O mică scăpare face ca scenariul să ignore dificila situaţie politică actuală din Siria, ţara personajului lui Rifai. Astfel, chemarea adresată fetei sale devine implauzibilă, imposibil de acceptat: nu doar că vine din partea unui tată aproape necunoscut, dar este practic o invitaţie către o zonă de război. Refuzul poate să fie astfel, interpretat nu doar în cheie de dramă familială sau de comunicare interculturală, dar şi ca o cuminte evitare a riscurilor de securitate.

În corelaţie cu dificultăţile comunicării inter-personale, Laila dezvoltă şi tema a comunicării interculturale. Tatăl trebuie să îi explice fetei sale o întreagă cultură care îi este străină, de la interdicţia de a consuma alcool sau carne de porc pînă la obligativitatea rugăciunii zilnice, care, pe deasupra, trebuie să se desfăşoare în condiţii stricte de curăţenie rituală. Cele două trame sunt bine armonizate, bariera culturală fiind integrată complet în zidul îndepărtării familiale creat între tată şi fiică.

Aşadar, construit pe două paliere de neînţelegere (familială şi culturală), Laila pledează pentru depăşirea acestora printr-un joc al comunicărilor sincere, fără acuze sau resentimente.

Descarcă programul Anonimul 2020 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus