Studii: Master la E15 Londra; Licenţă la U.N.A.T.C. Bucureşti
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Individual, cu Venim din... Şi suntem...
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Cristina Tudor: Un copchil foarte fericit de fiecare dată când iese la joacă în diverse poieniţe, uliţe, palate etc., când întâlneşte oameni doritori să se joace şi când învaţă.
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
C.T.: Offf, nu-mi place să dau definiţii de-astea, pentru că nu-s destule cuvinte în vocabular pentru a descrie ceva atât de viu şi copleşitor de nuanţat. Dar pentru că ăsta e formatul, intru în joc. Pentru mine, acum, teatrul este un fluviu imens, ancestral, şi nemuritor care curge în diverse forme şi ritmuri într-un peisaj variat şi veşnic schimbător. Fluviul poate fi cutremurător, leneş, înduioşător, impresionant, pur şi simplu frumos, plicticos, şi aşa mai departe până mâine. Este inteligent, înfricoşător de inteligent, şi necesar, ca atare mereu supravieţuieşte şi-şi găseşte vad în cele mai secetoase momente. Teatrul NU este inutil.
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
C.T.: Nu-s obişnuită să discut despre lucrurile astea, ci mai degrabă să le folosesc la lucru. Vă voi vorbi despre doi oameni pe care îi respect enorm, şi care întruchipează unele din acele calităţi la care eu jinduiesc. Prima este doamna Mirela Gorea, care mi-a fost profesoară la U.N.A.T.C. în timpul studiilor de licenţă. O doamnă de o discreţie, bun-simţ şi eleganţă desăvârşite, cu un simţ al umorului veşnic spumos şi întotdeauna gata să ne susţină până în pânzele albe. Când ne-a coordonat examenul de Shakespeare şi spectacolul de licenţă, a venit mereu cu o căldură şi generozitate incredibile, căci nu ieşea din sala de repetiţii până nu era sigură că a făcut tot ce ţinea de dumneaei pentru ca scena la care se lucra să se dezvolte frumos. Şi când spun că nu ieşea, nu vorbesc metaforic. Pe noi ne trimitea în pauză, însă dumneaei rareori ieşea, căci prelua imediat altă scenă. Nu pleca mai mult de două minute. Era în sală cu noi permanent, trăind fiecare scenă, grăind în tăcere replicile în acelaşi timp cu noi, consumându-se şi arzând pentru toate reuşitele şi eşecurile noastre. Nu am văzut o secundă de neatenţie sau neimplicare în atitudinea sa, nici măcar când jocul nostru era atât de stângaci şi şovăielnic încât oricine altcineva ar fi adormit. Ne oprea cu blândeţe, ne dădea indicaţia, ne spunea o anecdotă dacă nu ne ducea mintea să înţelegem indicaţia, ne încuraja, şi o luam din nou de la capăt. Am văzut spectacolele în care joacă şi este evident că această rigoare de a lucra se manifestă şi în propriul său proces actoricesc.
A doua persoană este domnul Robin Sneller, şeful de catedră al programului de master de la E15, cu care am lucrat extensiv la clasă (un studiu de scenă şi două spectacole întregi). Dânsul ne-a zis în anul întâi al programului că în teatru "A fi uman este de ajuns". Pentru mine fraza asta înseamnă un îndemn, o încurajare, o invitaţie la vulnerabilitate (căci a-ţi revela umanitatea cu toate slăbiciunile ei este un act de vulnerabilitate) şi la compasiune. Toate acestea sunt principii şi atitudini care, venind din partea acestor persoane, pe mine m-au ajutat enorm şi spre care eu tind.
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
C.T.: Fiind obişnuită cu ideea de instabilitate am cam aceleaşi motivaţii acum pe care le-am avut şi înainte. Îmi place foarte mult meseria mea şi am idei de pus în practică şi oameni cu care vreau să lucrez. Poate că ceea ce spun este de o naivitate şi de un optimism ce frizează prostia, însă pentru mine, inspiraţia şi creativitatea nu se opresc odată cu închiderea clădirilor în care m-am desfăşurat până acum. Înainte de anul ăsta, dacă primeam un refuz în urma unei audiţii, deşi dezamăgită, nu m-am gândit vreodată să renunţ. Conştientizez că asta nu se compară cu situaţia de acum, însă mintea mea îmi aparţine şi la fel şi nevoia mea de creaţie. Căci eu prin artă am ales să mă exprim, nu numai atunci când lucrurile sunt roz, ci şi atunci când sunt albastre. Şi exact în momente din astea, în care totul se prăbuşeşte, cred că e nevoie de artă mai mult decât oricând. Având toate acestea în vedere, fac tot ce ţine de mine (această gală fiind un pas) să transform meseria de actriţă şi ideea de viitor în sinonime şi, mai mult decât atât, să colaborez cu cei care mă inspiră, să am interacţiuni artistice semnificative şi să continui să învăţ.
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie / speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
C.T.: Teatrul în şase luni - O explozie de idei şi moduri de manifestare inedite, rezultate din nevoia (îmbuteliată în ultima perioadă) de a crea şi a primi teatru. Probabil mult teatru în spaţii deschise şi... alte variante; aici trebuie să fim puţin creativi ca să împăcăm capra plăcerii de a vedea un spectacol pe viu (nu pe zoom) cu varza circumstanţelor actuale. Spunea un domn, nu demult, că pentru a avea parte de teatru e nevoie de un om care să joace şi un om care să-l privească. E un punct de pornire foarte valabil. Şi judecând după faptul că în momentul la care eu răspund acestor întrebări, deja se joacă din nou în aer liber, am motive să fiu optimistă.
Teatrul în 5 ani / 20 de ani - Relevant şi necesar. Nu ştiu sub ce formă. Analizând puţin istoria, vedem că unele lucruri esenţiale tind să se păstreze, ca principii pe care teatrul se clădeşte, iar ceea ce se schimbă sunt abordări, mijloace de expresie, limbaj şi teme. Hai să ne lăsăm puţin surprinşi. Indiferent de forma pe care o va lua, teatrul de calitate va exista mereu. Mai ţineţi minte comparaţia cu fluviul de mai sus?
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
C.T.: Aş păstra teatrul. Am o listă de spectacole pe care le ador, căci întruchipează tot ce iubesc la teatrul de aici şi aş păstra toate elementele care îl fac grozav; energia aceea molipsitoare care te face să vrei să sari pe scenă, un anumit tip de expresivitate care e tipic nouă, de care mi-a fost dor cât am fost plecată, căldura, artiştii pe care îi admir enorm şi demersurile creative care înfloresc aici în moduri în care nu o fac în alte părţi, în ciuda piedicilor. Îmi place faptul că am colegi de generaţie care îşi storc mintea şi scriu proiecte pentru a obţine fonduri să facă spectacole, pe care sunt onorată să le văd; au un suflu care mă inspiră. Aş subvenţiona masiv teatrul şi şcolile de teatru cu cel puţin aceeaşi consideraţie şi grijă sinceră faţă de artişti, profesori, studenţi, tehnicieni şi calitatea meşteşugului lor ca pentru finanţele implicate în povestea asta. Aş recunoaşte teatrul pentru ceea ce oferă. L-aş da puţin jos din vitrină şi l-aş aduce mai aproape de oameni. I-aş încuraja pe ei să-l trăiască aşa cum simt ei. Sunt artişti care deja fac asta şi nu auzim de ei destul. Pentru că suntem în contextul dansului, căutaţi-i pe cei din Delazero - un grup de coregrafi, şi nu numai, ce fac nişte îmbinări deosebite ale artelor spectacolului. Dintre ei am lucrat cu şi le respect în mod deosebit pe Beatrice Tudor şi Mariana Gavriciuc; ele creează constant contexte pentru actori, dansatori, muzicieni etc. de a se manifesta în moduri uimitoare. Ce aş mai păstra? Aş păstra integritatea teatrului şi temele care dau publicului de gândit şi i-aş crea punţi prin care să se identifice, fără condescendenţă şi fără să fac greşeala (din păcate prea des întâlnită... şi nu numai la noi) de a-i subestima inteligenţa. Aş renunţa la formule prăfuite, rigide şi trântitoare de uşi în nas de genul "Teatrul se face aşa şi nicicum altfel" şi în schimb aş încuraja bun-simţ, măsură, modestie şi discernământ în construcţia spectacolelor alături de o doză puternică de libertate, curiozitate, demnitate artistică şi, uman vorbind, coloană vertebrală.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
C.T.: Diferenţa dintre a mă lua pe mine în serios şi a-mi lua profesia în serios. Sunt uşor de confundat, mai ales în breasla asta.
R.R.: Actriţa trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
C.T.: Trăim într-o lume în care se aruncă cu roşii stricate în tine, fie că un subiect nu te interesează, şi ca atare, nu-l discuţi (indiferent de aşa-zisa "datorie" care ţi-e plantată mai mult sau mai puţin rezonabil în fişa postului), fie că te interesează prea mult (şi te trezeşti cu replici ca "nu-i pă domeniul tău, domne, aşa că taci"). Încă avem (sper eu) atât libertatea de a ne exprima, precum şi cea de a tăcea, indiferent dacă e artistic sau personal. Fiecare alege ce i se potriveşte. Nu-mi permit să emit judecăţi despre ceva atât de particular fiecărui individ. Este o alegere personală şi nicidecum permanentă. În cazul meu, simt că este perfect în regulă să decid singură care este "datoria" mea.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
C.T.: Voi vorbi despre generaţiile noi cu care am avut plăcerea să interacţionez, fie că e generaţia mea, cea de-acum trei ani, sau cea de-acum 50 de ani, căci punctele tari şi slabe care mie mi-au sărit în ochi sunt mereu aceleaşi. Iubesc şi sunt mereu copleşită de forţa oamenilor de a se găsi şi de a se aduna să creeze spectacole (şi în general artă) de o frumuseţe uluitoare indiferent de cât de potrivnice sau improbabile ar fi circumstanţele. Într-o şură, într-un pod, pe malul unei gârle, în piaţa Obor (nu glumesc, s-a întâmplat acum, la început de august 2020 unul numit Obor Contemporan şi a fost grozav), oriunde. Artiştii cu inspiraţie şi sete să se cunoască, se găsesc tot timpul şi creează frumuseţi din piatră seacă, iar ăsta e un lucru pe care îl ador şi despre care nu se vorbeşte destul. Punctul slab, care pe mine mă uimeşte mereu, este exact reversul medaliei, atunci când oamenii nu mai aleargă unii spre alţii, ci preferă să facă teatru cu biciul în mână; o practică nesustenabilă şi periculoasă, căci poate îmbolnăvi. Simt că am putea fi mai uniţi ca breaslă. Iar dacă nu ne înţelegem, măcar să conştientizăm că e loc pentru toată lumea.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea / ar trebui să se întâmple apoi?
C.T.: Mă aştept la multă mişcare şi joacă. Mă aştept să am parte de nişte întâlniri semnificative din care să învăţ şi care să mă inspire. Mă entuziasmez foarte uşor gândindu-mă că toată povestea asta o să se întâmple la TNB, în aer liber, şi cât de frumos va fi. Din HOP mi-ar plăcea să ies alături de nişte artişti cu care să creez în continuare şi cu ceva colaborări noi în program.
R.R.: Cât de compatibilă eşti / te simţi cu teatrul-dans?
C.T.: Foarte. Întotdeauna mi-a plăcut să mă mişc, iar colaborările mele cu secţia de coregrafie au început din anul întâi la U.N.A.T.C. Educaţia pe care am primit-o atât în şcoala de teatru, cât şi în afara ei, mi-a confirmat o idee pe care instinctiv o purtam în minte: a fi expresiv doar de la gât în sus nu-mi oferă prea multe perspective şi nici nu mă inspiră. Performanţele actoriceşti care pe mine m-au impresionat au venit din partea unor artişti ce-şi conştientizează corpurile şi le folosesc potenţialul. Asta nu înseamnă că sunt nişte răţuşte pe baterii care se mişcă non-stop, ci că prezenţa lor pe scenă, chiar şi în nemişcare, este vie şi expresivă.
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
C.T.: Văd spectacole de fiecare dată când am timp. Când eram mică şi mergeam la teatru, trăiam un sentiment copleşitor de entuziasm şi nerăbdare în acele câteva secunde dintre stingerea luminilor în sală şi deschiderea cortinei. Încă am acelaşi sentiment acum, când merg la teatru. E magic.
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actriţă?
C.T.: Îmi place să citesc anumite cronici despre spectacole sau festivaluri pe care nu apuc să le văd. Spre exemplu, atunci când eram în U.NA.T.C., nu ajungeam la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, căci era mereu în acelaşi timp cu sesiunile noastre de examene din vară. Oricât aş fi vrut să fug să prind măcar o seară şi apoi să mă întorc, în sesiune, cu examenele de la clasă, exerciţiile de regie, coregrafie şi cine ştie ce altceva mai apărea, era imposibil. Citeam articole în reviste online de teatru, scrise de oameni care erau în mijlocul nebuniei efervescente de acolo şi care se bucurau de toată atmosfera aceea, pentru că prin cuvintele lor, parcă îmi transmiteau şi mie o linguriţă din ce trăiau ei. Apoi vedeam reportajele şi bucăţi filmate şi parcă mă consolam. Când eram în şcoală, şi mai ales în primul an, când nu prea ştiam să decantez anumite lucruri şi în niciun caz cum să le exprim, dacă vedeam un spectacol care mă deruta, mă ajuta să citesc o cronică. Am avut în facultate profesoare care scriau (încă scriu) şi după ce le citeam articolele, le puneam întrebări. De asemenea, îmi place să citesc despre spectacole vechi, care nu au fost filmate, pentru că mă fac să mă simt legată de acei oameni şi de trăirile lor, care deşi trecute, sunt aceleaşi sau foarte similare cu ceea ce simt eu când văd un spectacol bun.
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
C.T.: Mă încântă orele de tranziţie, când se schimbă lumina. Şi muzicile bune. Mă întristează deşertăciunea. Îmi oferă satisfacţie lucrul cu oamenii pe care îi admir. Mă dezamăgeşte risipa.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
C.T.: O zi cu nelinişti. Pete Atkin, cantautor. Căutaţi cântecul Beware of the Beatiful Stranger şi o să înţelegeţi de ce. Se duc şi neliniştile.
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
C.T.: Inima sus! Şi Hop la teatru!