Jurnal de voluntar sub nor (I) - Undercloud, 2020

Ziua I- 11.08.2020

E frumos să vezi că, într-un anumit moment, oamenii cad de acord să depună toţi un efort pentru un scop comun. Se dedică trup şi suflet acestuia. La momentul de faţă mi se pare total irelevant dacă efortul depus este unul mic sau unul mare. Doar faptul că toate forţele s-au concentrat într-un anume sens contează. De la cei mai mici la cei mai mari, oamenii poartă măşti în mod corect, se dezinfectează, păstrează distanţa.

Pe lângă mutatul scaunelor, dezinfectatul lor şi alte activităţi fizice nu întotdeauna uşoare, am avut ocazia să văd două spectacole. Unul a fost lectură performance - Mai drăguţ decât Dostoievski cu Maia Morgenstern şi Carla-Maria Teaha (care e şi coordonatoarea voluntarilor!). Spectacolul se prezintă ca un dialog între două prietene la o cafea, însă replicile lui sunt de o subtilitate aparte, cu o multitudine de referiri la lecturi, la artă, observaţii cotidiene, satiră politică sau momente în care se face haz de necaz. Multe dintre glume fac referire la celebre romane ale lui Dostoievski, comparând, de pildă, lumea în care trăiesc cele două prietene cu lumea din romanul Idiotul.

Pentru mine, spectacolul a fost o lecţie despre prietenie şi despre lumea în care trăiesc. În cel mai pur sens al său, prietenia este prelungirea gândului celuilalt, o completare reciprocă firească. Chiar dacă lungimea de undă e diferită, conexiunea se face în cel mai natural mod cu putinţă. Dacă se aduc în discuţie, cu umor şi curaj, teme tabu, ele pot deveni cu uşurinţă teme de dezbatere "la o cafea".

Fireşte, nimeni nu-şi doreşte să abordeze la o cafea teme sensibile precum bătrâneţea, timpul care curge sau iubirea. Acum că stau să mă gândesc, nici nu ştiu dacă laşitatea aceasta e bună sau rea, însă abordarea temelor tabu cu persoane cărora nu te poţi destăinui ar fi cea mai mare greşeală, ar putea fi chiar o autodistrugere. De ce? Pentru că omul în egoismul lui încearcă să se proiecteze pe sine în celălalt, nu să îşi deschidă ochii minţii şi să vadă dincolo de propriile bariere impuse chiar de el însuşi.

Vreau să închei povestirea despre primul spectacol cu un citat chiar din Dostoievski, din Fraţii Karamazov. Nu a apărut în spectacolul despre care am scris mai sus, dar mi se pare destul de relevant şi actual. "Mi-e dragă umanitatea, dar, totuşi, mă surprinde un lucru: cu cât mi-e mai dragă umanitatea, în general, cu atât iubesc mai puţin pe oameni, adică pe indivizii izolaţi."

Cel de-al doilea spectacol pe care am avut ocazia să îl văd a fost Babel, în regia şi mai ales coregrafia lui Arcadie Rusu.

A fost pentru mine un spectacol cu şi despre iluzia stabilităţii, despre cum gândurile noastre sunt proiecţii asupra realităţii. Fiecare dintre noi îşi trăieşte propria realitate, îşi aliniază lucrurile, viaţa în funcţie de convingerile şi percepţiile sociale despre lume pentru a se amăgi că există o normalitate. Normalitatea este un concept atât de abstract, încât este de prisos să îţi construieşti viaţa în conformitate cu ea, mai cu seamă că dezechilibrul există în viaţa noastră fără dar şi poate, atunci când apare dezinteresul sau când scopul principal este dus către aspiraţii personale materiale.

Situaţiile de zi cu zi care au fost puse în scenă în acest spectacol au fost diverse, de la spitale, farmacii, şantiere, cozi interminabile, până la mentalităţi şi forme de comunicare. În toate situaţiile se poate găsi un numitor comun: speranţa. Aceasta este singurul lucru care îl face pe om să meargă mai departe şi, prin urmare, să-şi găsească balansul. (şi să danseze!)

Finalul a fost surprinzător, având în vedere că pe tot parcursul piesei a fost folosit limbajul non-verbal pentru exprimarea emoţiilor. O explozie de lumină şi culoare. Un scurt dialog după o linişte asurzitoare. În fine, această linişte s-a contopit cu sunetul greierilor şi au creat o simfonie care îmi mai diminua teama. Teama de a nu şti ce mă aşteaptă, de a nu fi capabilă să anticipez.

"Ce este dansul contemporan?" "Orice vrei tu."
Vedem şi simţim sau invers?

Urmează a doua zi de călătorie sub nor şi mă bucur enorm că nu simt oboseala şi că am ocazia să văd spectacole pe care poate nu aş fi avut prilejul să le văd în alt context, să simt din nou acel sentiment de a fi în sala de teatru chiar dacă, de fapt, sala acum este sub cerul liber şi.câteodată sub nori