Suntem sau nu responsabili pentru alegerile noastre? Dacă da, ni le asumăm? În faţa cui?
Sunt de părere că nu e bine să-ţi povesteşti viaţa, alegerile şi întâmplările pentru că le iei din frumuseţe, le profanezi. Niciunul dintre cei care te-ar asculta nu ar putea trăi la aceeaşi intensitate experienţele tale povestite şi probabil nici nu ar face aceleaşi alegeri ca tine.
De ce? Pentru că ei au de trăit viaţa lor la intensitatea lor, alături de propriile lor alegeri.
Toţi considerăm că deciziile noastre sunt cu adevărat cele mai grozave şi putem paria că nu mai e nimeni care să fi suferit cât am făcut-o noi când cântăream argumentele pentru sau contra acestora. Nu negăm că lumea e plină de tragedii, ci doar varianta ca oricine să fi simţit ceea ce simţim noi, să fi gândit ceea ce gândim noi, să fi trăit la intensitatea la care o facem noi.
Spectacolul de teatru pe care am avut şansa să îl văd astăzi este Cu ce vă servesc? în regia lui Chris Simion-Mercurian (şi ea coordonatoare a voluntarilor, alături de Carla Maria Teaha, dar şi director al festivalului!), din distribuţie făcând parte Maia Morgenstern, Rodica Mandache şi Chris Simion-Mercurian.
O clientă, Genevive, intră într-o cafenea şi nu ştie "între ce şi ce" să aleagă din vastul meniu. O chelneriţă vrea să-i ofere tot, "şi aia, şi cealaltă", şi nu poate să se hotărască la o singură recomandare. Cele două personaje sunt diametral opuse în fiecare moment al spectacolului, când una e "aşa", cealaltă e "altfel" şi viceversa. Însă amândouă sunt incapabile să ia o decizie concretă şi să şi-o asume. Doar poartă un dialog în care cuvintele se împletesc armonios, fiecare mai plin de patos decât celălalt.
Genevive (Maia Morgenstern) este profund afectată de trecutul său, trăit în comunism, şi îi displace profund libertatea de a alege, până la limita patologicului. Ea plasează în antiteză lumea trecutului cu cea a abundenţei în care trăim astăzi, menţionând chiar că ne este mai confortabil să credem că suntem capabili să alegem între un milion de căi pe care am putea merge, dar, în final, tot cea dictată de societate este cea corectă.
Eugenie (Rodica Mandache), pe de altă parte, simbolizează lăcomia în stare pură. Ea e o personificare a capitalismului, profund recunoscătoare şi bucuroasă pentru variantele pe care le are la dispoziţie. Totuşi, în mod paradoxal, pentru oamenii ca Eugenie există o singură alegere: totul, căci dacă alegi ceva, variantele care nu au fost alese se risipesc, se pierd în neant.
În final, cele două ajung faţă în faţă cu Dumnezeu (Chris Simion-Mercurian). "De ce ţi-e frică nu scapi!" este o veche zicală românească, plină de adevăr, profundă şi relevantă în acest moment. Aici, ele sunt judecate de Creator. Ironic este faptul că sunt puse să aleagă care va fi soarta sufletelor lor în viaţa de apoi. Deşi este vorba de ceva atât de serios, Genevive este incapabilă să ia o decizie, rugându-se să fie absolvită de a alege. Pe de altă parte, Eugenie, într-un mod paradoxal, vrea o eternitate şi în iad, şi în rai, şi în purgatoriu, nu vrea să renunţe la niciuna. În fond, dacă viaţa petrecută pe pământ este "ca un spital în care fiecare vrea să-şi schimbe patul", viaţa veşnică de ce n-ar fi la fel? Astfel, pe lângă faptul că existenţa lor pe pământ nu a fost întocmai perfectă ca urmare a incapacităţii de a face o alegere, Dumnezeu le pune iar la încercare, în joc fiind pus eternitatea sufletului.
Una din replici a fost "Nu creştem niciodată, doar îmbătrânim.". Aşadar, vor fi oare cele două personaje destul de mature pentru a-şi lua în mâini soarta veşnică? Nouă, spectatorilor, nu ne rămâne decât să sperăm, nu ne este divulgat nimic, în afara faptului că "viitorul nostru depinde de visele noastre. În consecinţă, nu pierde timpul, du-te şi culcă-te!".
Pe mine acest spectacol m-a făcut să îmi dau seama că suntem suma alegerilor noastre şi m-a pus pe gânduri, invitându-mă în mod subtil la introspecţie. Speranţa că voi lua deciziile bune mă ajută să port mai departe povara alegerilor făcute deja, pe care nu le mai pot schimba cu nimic. Şi totuşi, nu e speranţa cea mai infidelă amantă a omului? Nu e ea cea care ne înşală zilnic, dar în care continuăm să ne încredem?