Anonimul 2020 a început la 3 zile distanţă după încheierea TIFF 2020. De fapt, la 3 nopţi distanţă. Pe model clujean, festivalul din Deltă se va derula integral în aer liber & noaptea. De la 9 şi jumătate lungmetraj, de la 11 şi jumătate scurtmetraje româneşti (3 pe seară, 9 în total, selecţionate de Ionuţ Mareş), de la ora 1 al doilea lungmetraj, de la 3 scurtmetraje internaţionale (10 titluri, acelaşi selecţioner).
Pe buştenii din camping, maximum 400 de oameni, conform reglementărilor covid-legale. Dincolo de banda alb-roşie care delimitează zona de festival, alte zeci, poate sute de curioşi, adunaţi la mesele şi pe iarba din Green Dolphin Camping. Departe de audienţa clasică, de mii de oameni pe seară, a Anonimului, dar la fel de departe de negrele aşteptări conturate în anterioarele luni pandemice. Dintre toate manifestările artistice mioritice, cinema-ul pare că e primul care a învăţat să coabiteze cumva cu virusul.
Preambul cinematografic
Născut în 1979, francezul Florian Zeller este considerat, într-un text apărut în cotidianul britanic The Times, "the most exciting playwright of our time". Dintre textele sale, pesemne că Le Père / The Father / Tatăl e titlul cel mai cunoscut. Jucat deja pe West End-ul londonez, pe Broadway sau la Sydney, Tatăl a ajuns şi pe scena Sălii Studio a Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad, în 2018, în regia & traducerea lui Radu Iacoban, cu Ovidiu Ghiniţă în rolul titular.
Pe ecrane, Tatăl a ajuns mai întâi în 2015, în producţia franceză Floride, cu Jean Rochefort (aflat la ultimul rol din carieră) ca protagonist. 5 ani mai târziu, Zeller însuşi şi-a făcut debutul în regie de lungmetraj cu The Father, care şi-a avut premiera mondială la Sundance 2020. Cu Anthony Hopkins în rolul tatălui.
Între momentul Sundance (ianuarie 2020) şi Anonimul, filmul a primit pe imdb doar 139 de voturi. Din motive de pandemie, pelicula va fi lansată pe ecranele anglo-saxone abia în iarna lui 2021. Din motive de pandemie, Sfântu Gheorghe a văzut ce n-au văzut Parisul, Londra sau New York-ul!
The Father
Anthony (adaptare a numelui pentru versiunea de cinema cu Anthony Hopkins) are 80 de ani, un superb apartament în Londra şi o fiică, Anne. Sau două, dacă o numărăm şi pe Lucy. Iubitor de operă, inginer, văduv, Anthony trăieşte singur, dar e vizitat zilnic de Anne.
De la o vreme, înţelegând că tatăl ei are pierderi de memorie şi momente de confuzie din ce în ce mai dese, Anne încearcă să găsească o soluţie. Anthony refuză însă, pe rând, ajutorul mai multor asistente sociale.
The Father spune povestea din perspectiva lui Anthony. Scenă după scenă, cadru după cadru, înţelegem că suntem în mintea unui om care, treptat, nu mai înţelege nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Cum arată, de fapt, Anne (Olivia Colman & Olivia Williams)? E căsătorită sau divorţată? Cum arată soţul ei (Rufus Sewell & Mark Gattis)? Asistenta Laura (Imogen Poots & Olivia Williams) seamănă sau nu cu Lucy (Evie Wray)?
Unde locuieşte, de fapt, Anthony: în apartamentul său, în apartamentul lui Anne, în apartamentul soţului lui Anne (cu toatele - în fapt, unul şi acelaşi - amintind pregnant de apartamentul din acel splendid-dureros Amour al lui Haneke) sau într-o casă de bătrâni? Ce se vede pe geamul dormitorului? Ce e dincolo de uşa din hol?
Cina pe bază de pui a fost sau urmează să fie? Anne e la magazin, cumpărând puiul, sau în bucătărie, pregătindu-l? E dimineaţă, e seară? E vremea sacoului, e vremea pijamalei? Cât e ceasul? Unde e ceasul?
Aparent, îl vedem pe Anthony (în aproape toate cadrele) interacţionând cu restul personajelor. În fapt, realizăm că vedem lumea prin ochii lui Anthony, prin aburii minţii sale cândva remarcabile, astăzi văduvită de conexiunile, de podeţele, de sinapsele ce leagă neuronii, amintirile, senzaţiile, ce dau coerenţă, siguranţă, sens. Un jurnal în imagini, un vlog al bolnavului de Alzheimer, boala viitorului nostru post-covid.
Zeller construieşte cu o precizie geometrică. Cerebralitatea demonstraţiei sale privind prăbuşirea cerebralităţii afectează, oarecum, derularea filmului care, după o primă parte impresionantă, capătă o oarecare de doză de predictibil. Ştim ce va urma, nu e loc de speranţă. Într-un oarecare sens, degradarea stării mentale a domnului Anthony seamănă cu Moartea domnului Lăzărescu.
Hopkins ne fură. Încăpăţânarea, puseurile sale egoiste, micile răutăţi, rarele semne de bunătate, repetiţiile exasperante, senzaţiile încercate de un om care îşi pierde, rând pe rând, toate reperele şi toate cârjele. Ca o insulă în mijlocul unui ocean căruia apa îi răpeşte, cu precizie şi răbdare, vegetaţia, pământul, pietrele. Hopkins se dematerializează sub ochii noştri şi ne trimite vorbă din viitorul în care va fi spirit sau nu va fi nimic.
Descarcă programul Anonimul 2020 aici..