Filmul este povestit preponderent din perspectiva soţiei, Sarah (Sonia Sanjari). Încă din prima secvenţă o vedem pe carosabilul unui bulevard aglomerat, cu maşini trecînd razant pe lîngă ea, în timp ce coloana sonoră şi blurarea fundalului ne semnalează clar izolarea mentală, inconştienţa faţă de situaţia periculoasă în care se află. Săraca femeie se gîndea, îngrozită, la soarta care o aştepta.
Totuşi, obedienţa nu îi este absolută. Justeţea sacrificiului femeii pentru bunăstarea familiei nu este acceptat drept un dat, ci este pusă sub semnul întrebării. Soţia îşi acuză nu o dată soţul pentru imprudenţele sale antreprenoriale. Asta cînd nu îl ironizează de-a dreptul pentru ideile sale financiare. Într-un explozie cît se poate de firească a instinctului de conservare, afirmă chiar că el ar trebui să fie cel care se sacrifică, nu ea. Plus că, bărbat fiind, ar obţine probabil dublul compensaţiei oferit unei femei.
Şi simţim că, într-adevăr, are dreptate. Soţul este portretizat ca un păcălici cu idei care mai de care mai hilare (asta dacă nu ar fi extrem de periculoase, dar nu pentru persoana sa, ci pentru cei din familie). Astfel, nu doar că ideile de afaceri îi vin pe toaletă, dar calculele pe care le face privind anticipata compensaţie amintesc acea anticipaţie lipsită de cel mai elementar simţ practic a copilului care a găsit pe cîmp o potcoavă (şi pe care o va completa cu alte trei potcoave, pentru care va cumpăra un cal, şi apoi o iapă, care vor face împreună un mînz, pe care băiatul îl va călări cu părul în vînt, înainte de a fi trezit din visare de palma grea a tatălui care îl avertizează: Ai grijă să nu deşeli mînzul!)
Înscriindu-se într-o artă angajată social, producţia iraniană critică, în primul rînd, dezumanizarea produsă de sărăcie. Însă, în societatea industrializată de azi, sărăcia nu este absolută (de exemplu, să nu ai ce mînca), ci relativă: nu ai ceea ce îşi doresc ceilalţi, obiectele de lux propuse de societatea de consum. Ilustrînd această idee, regizorul plasează discuţiile soţiilor în spaţii comerciale. Într-o scenă tragicomică prin implicaţii, deşi jucată şi filmată auster, soţii se bucură nerod imaginîndu-şi cum vor cheltui bănetul pe care îl vor extorca, deducînd, ca buni contabili, cheltuielile de spitalizare ca o simplă cheltuială necesară, dar indiferentă, şi nu bani primiţi în contul suferinţei. La rîndul său, copilul (Artin Rabiei), nativ digital, este deja prins în consumerism prin intermediul tabletei de care e pur şi simplu ţintuit, zgomotele jocurilor digitale însoţind aproape continuu dialogurile părinţilor.
The Cow (Dariush Mehrjui, 1969), unul dintre filmele deschizătoare de drumuri în tradiţia cinematografică realistă iraniană a avut drept subiect impactul pierderii unei vaci, o sursă de hrană indispensabilă într-o societate rurală aflată la limita subzistenţei. Între timp, lucrurile au evoluat. În scurtmetrajul de azi (coproducţie canadiană, de altfel), cadrul este urban. Miza nu mai este supravieţuirea fizică, ci bunăstarea financiară. Prin aceasta, tema sărăciei nu doar că este adusă în contemporaneitate, ci poate să se conecteze cu audienţe urbane din ţări dezvoltate.
Astfel, co-producţia iraniano-canadiană este la jumătatea drumului dintre tragedie realistă şi comedie anti-consumeristă. Dificultăţile financiare, ca şi catastrofa care se prefigurează spre final, nu provoacă empatia audienţei. O face, din contră, să se distanţeze de drama familiei, ale cărei viclenii sunt ironizate, pentru ca, apoi, într-o cheie moralistă, să se atragă atenţia asupra pericolului la care se expun cei cu gînduri murdare, care vor să profite în mod imoral de ceilalţi.
Descarcă programul Anonimul 2020 aici..