Înăuntru şi afară din paradis - Acasă / My Home la Astra Film Festival / TIFF, Anonimul, 2020

Un cârd de copii gălăgioşi, în şir indian, pe o potecă îngustă printre lăncile de trestie, într-o lumină aurie de început de vacanţă exploratorie veşnică. Copii hârjonindu-se, apoi întindere de apă, păsări dând din aripi, copiii în barcă, unul prinde un pui sur de lebădă, apoi îi dă drumul, altuia i se iţeşte capul ud din apă cu un peşte ţinut strâns între dinţi. Se joacă, iau apă de la un izvor, duc peştii acasă. Apoi cadrul se schimbă: o femeie uscaţivă, cu dantura incompletă, spală haine între-un lighean, în jurul ei o mizerie dezolantă încercuind un acasă şubred, o baracă improvizată care îi adăposteşte pe Gică Enache şi Niculina Nedelcu, femeia cu care trăieşte acolo de aproape două decenii, şi pe cei nouă copii ai lor, de vârste diferite, de la mici şi foarte mici, la ceea ce ar fi trebuit să fie un licean. Urmează cea mai frumoasă, cuprinzătoare şi descriptivă imagine a întregului film şi, poate, una dintre cele mai frumoase imagini filmate vreodată cu o dronă, care fixează şi genericul de început al filmului. Camera lui Mircea Topoleanu şi a lui Radu Ciorniciuc, co-directori de imagine, porneşte de la micul luminiş mizer, urcă, cuprinzând din ce în ce mai larg locul verde, cu amestec de vegetaţie şi trasee şerpuite sau lăţite de apă, se ridică din ce în ce mai sus, dezvăluind întinderea acestei oaze, pentru ca apoi să introducă linia gri de ciment ce desparte acest aproape-paradis de casele şi blocurile care invadează ecranul, forţând zona, Delta Văcăreşti, să devină mică, strivită sub greutatea Bucureştiului care umple ecranul, lămurind aşezarea şi fragilitatea ei.


Din agitaţia stârnită de o posibilă vizită a celor de la Protecţia Copilului, care trimite copiii să se ascundă cât mai departe, din bălăcirea în picioarele goale prin mlaştină, la prins de broaşte, construirea de undiţe, apoi spălatul sumar la lighean, unul după celălalt, de către mamă, din pescuitul nocturn al celui mai mare dintre fraţi, ghidat de o lanternă fixată pe cap, având în fundal luminile colorate, dar reci, de paznic cu armă, ale blocurilor din depărtare, urmat de vânzarea peştilor în oraş, din uşă de bloc în uşă de bloc, din fuga copiilor şi a mamei de un incendiu care aduce pompierii, deci o autoritate, în zonă, urmată de întoarcerea fericită ("ce bine că nu mai dormim noaptea asta pe bancă", spune unul dintre copii), se înţelege din ce în ce mai complet cât de firav şi imprevizibil, chiar dacă liber şi pe alocuri senin, e traiul acestei familii, care şi-a construit această acasă în ceea ce, pe parcursul filmului, devine dintr-un loc sălbatic şi plin de libertate o arie naturală protejată, Parcul Natural Văcăreşti, răsărit pe ruinele unui plan nefinalizat al lui Ceauşescu, de a amenaja Dâmboviţa, plan ce a antrenat printre altele şi demolarea Mânăstirii Văcăreşti.

Documentarul deja multi-premiat al lui Radu Ciorniciuc - la festivalurile de film de la Cracovia, München, Salonic, Sarajevo, la TIFF şi Sundance -, filmat pe parcursul a patru ani, arată, graţie încrederii şi apropierii de subiecţii lui, detalii atât de fine ale vieţii acestei familii, cu toate interacţiunile, obstacolele, negocierile şi întâmplările prin care trec, încât imersia atât de bună în realitatea ei imediată şi în relaţiile dintre membrii ei e aproape ireal de palpabilă. O familie care trece prin mari frământări interne, prin uzura în special a relaţiilor paternale, prin mişcări de maree ale vieţii organizate din jurul acestui parc, care sapă încet, dar sigur, liniştea, libertatea şi chiar locuirea acestui spaţiu de către cei unsprezece protagonişti. Au loc vizite cu aer mai mult sau mai puţin festivist, dar resimţit mereu ca cotropitor de familie, ale consilierilor locali, al unei ministre şi prim-ministrului de atunci, Dacian Cioloş, ale poliţiei călare, a Prinţului Charles care vine să încurajeze existenţa "celui mai mare parc natural urban din Europa", pentru care familia se mobilizează să cureţe "ograda" îmbâcsită de gunoaie din jurul casei. La toate aceste evenimente care tulbură liniştea locului, asistă, ca un paznic permanent, Gică Enache, tatăl devenit din laborant-chimist un fel de liber-cugetător care şi-a găsit libertatea în natură - primul care a descoperit vidre acolo, aşa cum îi spune cu năduf ministrei care mestecă gumă -, dar care nu pare să contribuie cu prea multe la educarea copiilor, lucru care îi va fi reproşat ulterior, violent, de cel mai mare dintre băieţi, Vali. Cu o filozofie proprie legată de îngrădirile vieţii anterioare mutării în sălbăticie, va fi cel mai afectat de sfârşitul brusc al acestui mod de viaţă şi de mutarea forţată înapoi în oraş, unde copiii vor începe greu, dar fără cale de întoarcere, integrarea în civilizaţie, cu toate dezavantajele aduse de izolarea lor anterioară.

Ajutorul pentru tranziţia către o viaţă normală, la normalul oraşului, e Mihaela, asistenta socială hotărâtă să nu îi lase să plutească în derivă, care le găseşte şi prima locuinţă, din care trebuie să se mute pentru că proprietara casei nu le acceptă stilul de viaţă neglijent, nu cu mult diferit de cel din vechiul acasă, şi a doua locuinţă, într-un bloc social, mult mai mizer decât casa anterioară. Mutarea însă îi aduce pe copii în altă realitate, cea a educaţiei şi a şcolii, chiar dacă dificilă şi marginalizantă faţă de paradisiacele hălăduieli cu fraţii din viaţa de până atunci. Învăţatul literelor e greu, deşi ar fi avut ocazia să o facă cu tatăl lor, dacă părerile lui despre educaţie nu l-ar fi făcut să arunce în focul din soba barăcii din sălbăticie cartea (şi probabil toate cărţile) primită de cei mici, odată cu alte "ajutoare". Cu toate astea, viaţa în oraş are părţi frumoase şi poate cel mai frumos episod e cel în care unul dintre băieţii mai mici ajunge pe scaunul frizeriţei, care îl tunde cu grijă, vorbeşte cu el, iar el e atât de fericit şi de uimit, cu atâta inocenţă în ochi, încât ai senzaţia că orice durere pricinuită de proaspăta dezrădăcinare a fost ştearsă. Însă izolările sunt multe, de la vecinul de casă supărat, care proferează ameninţări presărate cu jigniri - "cioară, cine v-a adus aici" -, la ciocnirea cu poliţiştii care îi prind pe cei mari pescuind într-un lac amenajat, îl lovesc pe unul dintre ei şi apoi îl arestează. Multe sunt şi bucuriile şi mirările aduse de oraş: maşina de spălat, întâlnirea cu telefonul mobil, cu muzica şi filmele de pe laptop, întâlnirea lui Vali cu prima iubire, angajarea lui, Crăciunul cu luminarea pomului, Anul Nou cu focurile de artificii. La fel de multe sunt şi evadările: baia în Dâmboviţa, în mijlocul oraşului, căutarea sticlelor de plastic din tomberoane pentru vânzare. Peste toate intervin disensiunile între părinţi, între tată şi Vali, cel care se desprinde primul de sub autoritatea lui, supărarea lui Rică, următorul ca vârstă, când Vali se mută cu prietena lui însărcinată, lucru care îl face să plângă şi să îşi dorească reîntoarcerea în Delta Văcăreşti, în locul fără griji, liber, departe de apartamentul în care se simte ca într-o închisoare.

E un amalgam de bucurii şi deznădejdi, de rupere de ritm şi de căutare a unuia nou, de despărţire de un paradis pe care, probabil, membrii familiei Enache nu-l vor putea uita niciodată, decât cei foarte mici, pentru care va rămâne doar în senzaţii şi frânturi de imagini, care se vor învechi şi subţia, înlocuite de altele, mai noi, mai puternice, poate mai bune, poate, nu, ale oraşului şi mecanismelor lui de vieţuire. Radu Ciorniciuc şi co-scenarista Lina Vdovîi au făcut, după spusele regizorului de la finalul proiecţiei de la Astra Film Festival 2020, "un film onest". E un film care intră admirabil de lin şi firesc în intimitatea unor oameni care trăiesc trecerea dintre lumi, despărţiri şi maturizări, care învaţă şi se dezvaţă, care evoluează de la marginea lumii în plin mijloc al ei. E o poveste care se încheie serios şi melancolic, în privirea ferită de cameră a lui Vali, întors în deltă, în paradisul pierdut al vieţii care nu mai e cu putinţă, să culeagă gunoiul din apă, lăsând barca să plutească odată cu gândurile: la ce a fost, la ce ar fi putut fi, la ce a rămas şi la ce va veni.