Studii: Facultatea de Teatru şi Televiziune, UBB, Cluj-Napoca, clasa conf. univ. dr. Miriam Cuibus, lect. univ. Cătălin Codreanu, lect. univ. Cristian Grosu, asist. univ. dr. Raluca Lupan.
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Individual, cu expoSure
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Claudia Moroşanu: Un portativ pe care se adaugă zilnic note muzicale. Sau, când nu mă joc cu propoziţii frumoase, sunt o tânără mereu în căutare, cu un corp încordat care îşi caută momentele propice de a se relaxa.
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
C.M.: Teatrul este oglindă, dublare, contradicţie. EL este un univers aparte care pătrunde prin raze nevăzute în universul "normal". Teatrul nu este simplu şi banal, teatrul nu este limitat în spaţiu, timp sau concepte, teatrul nu este într-un fel sau în altul.
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
C.M.: Curiozitatea acerbă, pasiunea adânc întipărită, disponibilitatea, nevoia de exprimare, de împărtăşire, capacitatea de joc şi joacă, dar şi disciplina fără de care este greu să fii un actor de anduranţă.
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
C.M.: Teatrul a trecut prin lovituri mult mai mari şi niciodată nu s-a lăsat mai prejos, mereu a triumfat, regăsindu-şi locul în societate. Pentru mine, 2020 a început mai promiţător ca niciodată şi a căzut brusc într-o prăpastie. Iniţial, aflată în acea prăpastie culturală, am luat o pauză, m-am odihnit, am analizat tot ce mă înconjoară şi mi-am reconfirmat că fără acţiune nu se întâmplă nimic. Aşa că am început să îmi caut drumul către lumină. Bucuria, norocul şi totodată responsabilitatea de a face această meserie au reprezentat mereu o motivaţie pentru mine. Cadrul cultural, din păcate, nu va fi niciodată unul ideal, iar tocmai în acest context şi-aşa instabil, motivaţia trebuie să se autodepăşească. La fel şi noi. Această autodepăşire mă menţine mai vie ca oricând, fiindcă e nevoie de reinventare artistică şi de o adaptare la vremurile pe care le trăim. Nu mă consider o persoană potolită şi de aceea am căutat şi voi căuta mereu să-mi propun proiecte noi şi să-mi dau de lucru. În viitor, meseria sper să nu se degradeze, sper să se caute acele forme noi, dar să nu uite de punctul cheie pe care îl are în societate. Am credinţa că anii următori se vor prezenta cu noi oportunităţi. Eu trebuie doar să mă asigur că ele mă găsesc pregătită.
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie / speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
C.M.: În 6 luni, teatrul că va ieşi din umbra contextului actual, va încerca o revenire la ceea ce era înainte. Îmi imaginez că nu va rămâne neschimbat şi că tot greul care a stat pe umerii săi va atrage publicul mai aproape de el.
În 5 ani, teatrul va descoperi forme hibride, va explora interdisciplinaritatea, va integra mediul digital, adaptându-l unui cadru live, teatralizându-l dincolo de imaginar.
În 20 de ani, cred că teatrul se va afla la două extreme şi îşi va găsi cu greu echilibrul. Zona minimalistă, restrânsă, concentrată pe text şi pe actor se va distanţa de zona explozivă, spectaculoasă, concentrată pe mijloacele exterioare actorului, pe mijloacele tehnice.
Nu e nevoie de imaginaţie să ştiu că în acest teatru mă voi regăsi şi eu. Dacă ai virusul numit teatru, nu există leac!
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
C.M.: Aş păstra valul de propuneri, aş schimba reticenţa la lucrurile necunoscute, aş crea contexte propice în care creatorii de teatru să fure unii de la alţii, să cerceteze diversele exprimări artistice, aş elimina plafonarea des întâlnită.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
C.M.: Descoperă ce e dincolo de reguli. Ieşi din zona de confort.
R.R.: Actriţa trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
C.M.: Fiecare e liber să se exprime şi să fie sau nu o voce activă. Totodată, actorul are meseria lui care nu ar trebui să fie asociată/confundată cu datoriile cetăţeanului şi părerile legate de societatea în care trăieşte. Desigur, teatrul a fost mereu o unealtă prin care problemele societăţii au fost dezbătute şi prin care populaţiei i se puneau în faţă cazuri arzătoare ale momentului. Dar e o diferenţă mare între a te folosi de meseria de actor în diverse proteste şi a crea un manifest teatral. Fiecare poate alege să se implice sau nu în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului, dar e important să nu fie asociat cu o părere general valabilă a celor din breasla sa. În plus, ajungând la un grad anume de faimă, actorii pot deveni formatori de opinie, iar acest lucru mi se pare o mare responsabilitate. Cred că atunci trebuie să ai de 10 ori mai mare grijă legat de felul în care te exprimi în spaţiul public. E important să nu amestecăm murdăria cotidianului cu magia scenei.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
C.M.: Avem norocul de a avea acces liber la informaţie, astfel că putem fura de la maeştrii trecutului şi totodată putem aduce prospeţime peste locurile unde s-a aşezat praful. În schimb, există o presiune injustă care apasă generaţiile noi de artişti, lucru care determină în noi o grabă periculoasă, o deficienţă a răbdării şi o dorinţă de a sări etape şi de a avansa mai repede decât este cazul.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea/ar trebui să se întâmple apoi?
C.M.: Îmi doresc ca în această ediţie de HOP să mă (re)descopăr. Consider că ar fi important ca Gala HOP să fie o rampă (mai "concretă") de lansare pentru tinerii actori. Când zic concretă, mă refer fie la şansa de a juca în spectacole care să ajungă în repertoriul unui teatru, oferindu-ne posibilitatea de a fi vizibili şi de a avea ocazia să ne facem meseria direct de pe băncile şcolii, fie o formă de angajare pe termen determinat, pentru a vedea cum e să fii parte dintr-un sistem stabil, profesionist, de stat.
R.R.: Cât de compatibilă eşti/te simţi cu teatrul-dans?
C.M.: It's a love-hate relationship.
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
C.M.: Scena nu o dau niciodată!:) Sunt un spectator fidel şi încerc să fiu deseori în mijlocul publicului. Mi se pare important să fiu la curent cu ce se întâmplă atât la nivel local, naţional, cât şi internaţional (graţie unor festivaluri importante care oferă aceste ocazii). Actorul-spectator din mine nu se mai bucură la fel de magia teatrală, observând mereu ce e dincolo de suprafaţă şi dincolo de ce şi-ar dori echipa artistică să îmi transmită. Totodată, îmi place să cred că învăţ din orice tip de spectacol, deşi am început să-mi pierd răbdarea mai uşor, mai ales dacă este ceva care sfidează profund ideea mea despre ce-aş vrea să văd pe scenă.
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actriţă?
C.M.: Consider că această sferă ar trebui să aibă un rol mai bine stabilit în lumea teatrală. Mă interesează să aflu impresiile oamenilor (atât avizaţi, cât şi cele ale iubitorilor de artă). E important să observi ce a ajuns la omul din sală şi ce nu, ce a interpretat el, cu ce întrebări a plecat, ce problematici l-au atins. Acest lucru mă ajută pe mine să constat dacă am o busolă bine reglată, dacă am atins anumite ţinte, dacă le-am ratat, dacă ce îmi doresc eu să transmit este bine reflectat în munca mea. Critica este relevantă, dar nu m-ar abate din drumul meu oricum ar fi ea. Dacă ar fi laudativă, m-aş bucura şi mi-aş dori să fiu şi mai bună; dacă ar fi negativă/constructivă, aş învăţa şi mi-aş dori să fiu şi mai bună.
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
C.M: Mă încântă bucuria oamenilor, animalele, zâmbetele, performanţa, respectul, soarele, marea. Mă întristează prostia, răutatea, ignoranţa, incorectitudinea. Îmi oferă satisfacţie iubirea, o zi productivă, mâncarea bună, descoperirile mele artistice, câştigul. Mă dezamăgesc (uneori) oamenii din jurul meu, alteori eu.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
C.M: 27 martie 1973, Gala Premiilor Oscar. Sacheen Littlefeather (actriţă şi activistă pentru drepturile nativilor americani) l-a reprezentat pe Marlon Brando şi a refuzat premiul său pentru filmul The Godfather. El a boicotat ceremonia pentru a protesta portretizarea din industria de film a popoarelor indigene şi a amintit de incidentul de la The Wounded Knee Occupation. Publicul a reacţionat fie cu huiduieli, fie cu aplauze. Mi se pare un moment important atât pentru societate, cât şi pentru industria artistică, mai ales în vremurile pe care le trăim acum, în 2020. Uneori este nevoie să distrugem fantezia prin intruzia unei bucăţi din realitate.
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
C.M: Fiţi mereu în public. Asta e cel mai important. De restul ne ocupăm NOI!
foto: Gabriel Stanciu