A treia mea zi de călătorie pe sub nor.... întâlnirea zilei a fost cu Artă în regia lui Cristi Juncu, din distribuţie făcând parte Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gheorghe Ifrim.
Nu ştiu dacă am înţeles profunzimea acestei piese pe care am văzut-o astăzi a doua oară. Poate nici a doua oară nu am înţeles-o. E greu, aproape imposibil să înţelegi cu adevărat o piesă / un spectacol de teatru. Cert este că Artă mi-a răscolit sufletul, lăsându-mă cu multe întrebări fără răspuns. Noi, oamenii, ne ascultăm prietenii, sau doar îi auzim? Îi înţelegem, sau doar îi acceptăm? Îi iubim, în adevăratul sens al cuvântului? Dacă da, îi iubim pe ei ca indivizi, sau iubim proiecţia noastră în persoana lor?
Serge (Şerban Pavlu) se mândreşte cu investirea unei sume exorbitante într-un tablou semnat de un autor la modă, propunându-le celor doi prieteni să admire tabloul, o pânză albă cu linii într-o tentă de alb. Mesajul autorului tabloului îl pricepe numai Serge, sau cel puţin se preface că îl înţelege. Acesta este pretextul unui conflict între cei trei. Ajunge, oare, prietenia lor la un pas de a fi spulberată? Dacă da, de ce, având în vedere tipologiile celor trei prieteni?
Pentru că Marc (Vlad Zamfirescu) este inginer şi consideră tabloul lipsit de orice valoare, nu poate vedea în el nimic, oricât încearcă, şi ajunge să-şi suspecteze prietenul de snobism şi ipocrizie. De altfel, când rămâne fără argumente concrete în dialogul său cu Serge, Marc apelează la cuvinte obscene. Pentru că Yvan (Gheorghe Ifrim), angajat la o papetărie, are o atitudine mereu împăciuitoare şi nu îşi doreşte ca prietenia lor de 15 ani să se încheie din cauza diferitelor perspective asupra unui tablou.
Astfel, orgoliile personale pot devenii criterii în baza cărora poţi da sau lua valoarea unui obiect şi care, aparent, sunt puse mai presus decât prietenia şi arta.
Enigma care se naşte din perspectiva mea este dacă relaţiile interumane, mai cu seamă cele de prietenie veche şi profundă, pot fi influenţate de angoase personale, de materialitatea vieţii, dar, mai ales, de aparente capricii. Pot fi toate acestea acceptate de cercul tău de prieteni? Pot fi ele înţelese? Între acceptare şi înţelegere există o diferenţă, iar miza acestui text este translatată în această sferă.
Marc nici nu acceptă, nici nu înţelege, iar Yvan doar acceptă. Cine trebuie să medieze în această dispută? Pentru ca prietenia celor trei să reziste şi să nu fie afectată, Yvan trebuie să fie în aparenţă, ţapul ispăşitor.
Am ajuns la concluzia că până şi cea mai frumoasă poveste de prietenie pe care o trăieşti nu-l are protagonist pe celălalt sau pe voi doi, ca un întreg, ci te are, spre ruşinea ta de om care nu te doreşti a fi egocentric dar care nu te poţi despărţi de natura ta primară, pe tine. Totul ţi se aplică ţie, arta te schimbă pe tine, te modifică şi te aduce în stări în care nu te imaginai, îţi insuflă sentimente mai puţin pragmatice. În final, eşti tu alături de tine, de toate variantele tale prin care ai trecut în toate perioadele pe care le asociezi cu alte persoane.
Această piesă / acest spectacol este, de fapt, despre dragoste şi prietenie, despre cum o frântură de viaţă banală poate dezvălui toate neajunsurile nespuse ale unei relaţii, dar şi despre artă, despre cum în spatele fiecărei opere de artă se află un gând al unui artist neîntrerupt de modul în care îl percepe societatea.