Vacanţă în Deltă - Toate râurile se varsă în mare şi marea nu se umple niciodată la Astra Film Festival, 2020

"Dacă pui doi nemţi laolaltă, iese o maşină. Dacă pui doi ruşi laolaltă, iese un cor". Documentarul nu precizează şi ce se întîmplă dacă pui doi români laolaltă, dar nu despre români vorbeşte, ci despre cîntecele ucrainencelor din Sfîntu Gheorghe, despre vieţi de oameni desfăşurate în totalitate în Deltă, acolo unde Dunărea se varsă în Marea Neagră. Acolo unde, pentru cunoscători, se desfăşoară un important Festival de Film.

Filmul nu porneşte în căutarea nici unui adevăr, nu vrea să documenteze nici o realitate ascunsă ochiului comun, ci pur şi simplu doreşte să cunoască oameni din zonă ca într-o vacanţă filmată. La rîndul lor, localnicii sunt bucuroşi de oaspeţi şi ne invită să le cunoaştem rutina zilnică, fără însă a intra în intimităţi.


Apropiindu-se curios de două personaje colective ("pescarul", ipostaziat de Viorel Moldoveanu, un om de-al locului şi femeile ucrainence cu cîntecele lor), filmul poate fi caracterizat drept un documentar antropologic. Însă, şi asta cu prudenţă, deoarece intră doar superficial în universul lor cultural şi nici nu subliniază diferenţele de mentalităţi faţă de noi, ceilalţi.

Claudiu Mitcu prezintă localitatea cît mai deschis, fără teze sau unghiuri asumate. Pe de o parte, are ochiul nediscriminatoriu al turistului, fascinat de frumuseţile naturale, imaginea lui Adrian Pădureţu surprinde (adesea din drone) multe cadre frumoase ale asfinţitului şi răsăritului peste ape, ale sălciilor care adumbresc tuneluri înguste prin Deltă sau ale cailor sălbăticiţi care se joacă liberi în apele pline de alge. Însă nici pista ecologistă nu este urmărită cu prea multă încăpăţînare, lăsîndu-şi subiecţii să critice ineficienţa adesea interesată a politicilor publice, fără a le comenta apoi.

Maniera aceasta relaxată poate fi, bineînţeles, criticată. Voită lipsă de implicare şi păstrarea unei distanţe politicoase poate fi asimilată unei priviri superioare: bucureşteanul comun care se află în vacanţă şi doreşte să se bucure puţin de locuri şi de oameni, însă fără a manifesta un interes real, susţinut, faţă de istoriile lor, faţă de problemele cu care se confruntă, faţă de ameninţările la adresa conservării Deltei. Există o aparenţă de superficialitate, de neseriozitate în a lăsa un personaj să deplîngă poluarea şi pescuitul abuziv în Deltă, iar apoi să nu adaugi nici un comentariu, să nu aprofundezi, de o manieră jurnalistică, subiectul afectării echilibrului ecologic. Mai mult, viaţa oamenilor este urmărită în cîteva vizite şi nu ajungem să îi cunoaştem mai mult, să le cunoaştem istoriile de viaţă, speranţele sau ofurile. Nici măcar ca personaj colectiv nu îi cunoaştem prea bine, căci rutinele lor sunt insuficient reliefate. O filmare de la biserică, de exemplu, arată doar ritualul preotului (personaj care apoi dispare complet din peisaj) şi cîteva saluturi formale după slujbă, dar, în rest, nimic specific.

În pofida acestor critici, Toate râurile se varsă în mare şi marea nu se umple niciodată rămîne a feel-good movie care aduce în prim plan frumuseţile naturale şi culturale ale locului, prezentîndu-ne oameni frumoşi şi vii.