Intrarea spectatorilor s-a făcut sub un control foarte strict, conform cu Regulamentul pentru acces şi desfăşurare Undercloud, 2020, dar şi cu mult haz, fiind întâmpinat de "organizatori" îmbrăcaţi în galbenul tradiţional al festivalului, ţinând în mâini bannere-norişori cu atenţionări privitoare la respectarea regulamentului. După ce parcurgi o alee bordată cu margarete mari, care se leagănă în adierea creată de trecerea ta, ajungi în curtea interioară şi te trezeşti în faţă cu imaginea dominantă a unei scene (un Blackbox) în faţa căreia se află câteva locuri, nu am avut răbdare să număr câte, din saci în două culori, galben şi negru, umpluţi cu bile din polistiren. Totul aşezat regulamentar.
Chris Simion-Mercurian, Directorul Festivalului, ne-a spus, cu mult umor şi căldură în acelaşi timp, câteva cuvinte despre bucuria organizării festivalului (a 13-a ediţie) în condiţiile restricţiilor impuse de pandemia de coronavirus, locurile unde se va desfăşura această a treisprezecea ediţie (se pare că treisprezece este un număr norocos pentru festival). Apoi, mulţumind gazdei, Domnul Virgil Ştefan Niţulescu, Director al Muzeului Naţional al Ţăranului Român l-a invitat să spună câteva vorbe de bun venit.
Spectacolul Babel îl mai văzusem în 2017, dar în 2020, când lumea chiar este ca un mare Turn Babel, am socotit că Arcadie Rusu, creatorul spectacolului, ne va transmite ideile sale despre lume în parametrii vieţii de azi. Şi nu m-am înşelat.
Totul începe într-un loc aglomerat plin de vorbe uzuale ale străzii, interpelări, în faţa unui magazin, rumoare.
Apoi din întuneric încep să apară oameni.
Se caută, se observă, merg grăbiţi.
Se aşază la o coadă, de aici povestea destinului nostru, al oamenilor, o permanentă coadă la un ceva.
Aşteptare, fără răbdarea de a ne veni rândul. Aşezarea la o coadă, fără să ştim pentru ce stăm acolo, poate însemna permanenta dorinţă de a fi primul, de a pândi locul din faţă, ca şi în lumea reală, de cele mai multe ori ne batem pentru un loc care nu ştim ce înseamnă sau cum ne-ar împlini.
Furia în faţa neputinţei sau a nedumeririi nereuşitei.
Toţi plutesc prin viaţă ca nişte copii transparente ai unor fiinţe străine lor.
Caută să adune cât mai mult, de preferinţă de la altul, dar mereu pungile sunt goale sau nu suficient de pline ca să-i mulţumească şi aşa îşi smulg unul altuia puţinul strâns, ca până la urmă să-şi pună propriul cap, gol şi el, ca bun câştigat, în aceiaşi pungă.
Suspiciunea că vom rămâne pe dinafară, dar fără reacţia de a face mai bine, în concurenţă mai întâi cu noi înşine, şi nu de a denigra un ceva făcut de un apropiat al nostru.
Pânda, nu pentru a sesiza propriile greşeli, ci pe ale altor.
Un moment al spectacolului care ne spune direct, dacă vrem să înţelegem, că nu putem încăpea doi într-o haină, dar ce contează, important este dacă apucăm măcar o mânecă. Minunat moment, superb jucat, care subliniază atât de clar inconştienţa noastră când nu ne dăm seama că vrem să purtăm haina nepotrivită.
După toate luptele inutile, care ne fac rău, constatăm că o radiografie pe care am face-o în orice parte a trupului nostru, ar duce la acelaşi rezultat: suntem o lume bolnavă.
Mişcarea, expresia trupului, dialogurile trupurilor. Fiecare parte a trupului: mâinile, degetele, umerii, paşii, formează litere, se transformă apoi în cuvinte şi acestea legate devin propoziţii, ca mai apoi să devină fraze ce transmit gânduri.
Există o grijă a plasticii imaginilor, a paginării acestora, creării de compoziţii expresive, memorabile şi de ce nu, obsedante.
Ceea ce este special, este că împotriva trimiterilor către zonele cele mai puţin plăcute ale vieţii, ritmul alert, sacadarea secvenţelor muzicale şi prezenţa notelor joase, de başi, fac ca tu, spectator şi personaj vizat direct, să vrei să participi, să vrei să rupi distanţa faţă de scenă.
Nu refuzi adevărul pe care ţi-l pun ei în faţă.
Apar măşti chirurgicale, halate albe, aparate pentru radioscopii, termometru digital şi toţi se contorsionează, se dezmembrează, luminile focusează trupuri, pare un semnal al fricii. E semnalul fricii? Dar este şi semnalul apropierii prin iubire.
Mesajul pe care ni-l transmite "echipa" de actori-dansatori (Ioana Marchidan, Teodora Velescu, Diana Spiridon, Anda Stoian, Alin State, Alex Călin, Bogdan Iacob şi Arcadie Rusu) este mesajul iubirii de noi, între noi.
Un spectacol lucrat minuţios, cu atenţie la fiecare detaliu al mişcărilor, la detaliile costumelor, costumele sunt hainele pe care le purtăm zi de zi. Aceiaşi atenţie pentru cutia neagră a scenei care subliniază desenul trupurilor, al mâinilor, al picioarelor şi chiar a degetelor de la mâini şi picioare.
Arcadie se dovedeşte un artist dublat de un profesionist adevărat, am vrut să scriu desăvârşit şi nu greşeam!
"Echipa" de actori-dansatori este atât de bine sincronizată, cred că în primul rând prin gând, şi desigur în mişcări, încât nu pot să scot pe cineva în faţă, deşi sunt multe momente în care fiecare (sau în "duet") devine solist.
Nu închei, despre prima mea zi în Festival, fără a-i mulţumi celei care luptă de mult timp cu toate obstacolele care se găsesc pe drumul anevoios, dar frumos al lumii "teatrului altfel" decât "marele teatru", instituţia clasică.
Pe afişul Festivalului scrie "teatru independent", dar eu cred este altfel şi atât.
Mulţumesc, Chris Simion-Mercurian!
Babel
Spectacol premiat UNDERCLOD 2017:
Producţie: LINOTIP
Concept şi coregrafie: Arcadie Rusu
Scenografie, lumini, afiş: Hermina Stănciulescu / Muzica: Alexandru Suciu
Echipa de actori-dansatori: Ioana Marchidan, Teodora Velescu, Diana Spiridon, Anda Stoian, Alin State, Alex Călin, Bogdan Iacob şi Arcadie Rusu.
Fotografii: Cătălina Flămînzeanu.