Jurnal de voluntar sub nor (IV) - Undercloud, 2020

Ziua IV- 14.08.2020

Cea de-a patra zi a festivalului Undercloud mi-a oferit ocazia să văd spectacolul de lectură-performance Noaptea de foc în regia lui Chris Simion-Mercurian, textul aparţinându-i lui Eric-Emmanuel Schmitt. Din distribuţie au făcut parte Marius Manole, Cabiria Morgenstern, Chris Simion-Mercurian şi Dana Rusu.

Atât cartea, cât şi spectacolul abordează câteva teme esenţiale pe care tindem să le uităm sau chiar să le negăm, precum filosofia descoperirii sinelui şi existenţa unui Dumnezeu.

Autorul pleacă în Sahara algeriană la douăzeci şi opt de ani, în căutarea inspiraţiei pentru scrierea unui scenariu de film despre Charles de Foucauld, care urma să fie regizat de un prieten de-al său, Gerard, care îl însoţea în călătorie. Aceştia, alături de un grup mai larg, călătoresc printr-un lanţ de munţi şi printre dune de nisip, seară de seară stabilindu-şi tabăra în alt loc. Tânărul a acceptat oferta de a pleca în această expediţie fără să ştie că viaţa şi divinitatea aveau să-i ofere o lecţie.

Din prea multă îngâmfare şi o oarecare inconştienţă, se depărtează de grup şi se pierde printre stânci. Petrece o noapte de unul singur, luptându-se cu el însuşi pentru supravieţuire. Are parte de o revelaţie, o revelaţie pe care o primeşte el - un ateu, dar căreia îi permite să se cuibărească în sufletul său, despre existenţa unui "foc" în interiorul său care îi oferă neîncetat speranţa supravieţuirii. Poate că totul a fost doar un delir, însă cert este că i-a schimbat perspectiva asupra lumii. A învăţat să creadă, să accepte şi, cel mai important, să asculte. Glasul naturii, glasul inimii...

Eric, după cufundarea în labirintul propriului sine, descoperă nemărginirea şi complexitatea neîntreruptelor vărsări şi revărsări, vulcanice sau molcome, în pocalul mulţumirii interioare.

Ceea ce m-a impresionat profund a fost scena când personajul se afla singur, în deşert, interjecţia "Hei!" transmiţându-mi senzaţia de singurătate pe care voia să o înlăture prin legătura cu restul lumii, dar, spre surprinderea sa, a înlăturat-o prin legătura cu propriul sine şi cu Dumnezeu. Cumva, acest sentiment de singurătate mi-a fost transmis şi mie. Deşi eram "sub nor", alături de alţi 130 de oameni (cu respectarea distanţării fizice între noi), mă simţeam singură, stingheră. Simţeam că aparţin locului, dar de fapt nu o făceam. Mi-aş fi dorit să mă metamorfozez în altceva, altcineva. Atât de puternic a fost impactul acestui performance asupra mea.

M-au captivat, de asemenea, proiecţiile, care au reuşit să mă transpună cu mintea şi sufletul în Sahara Algeriană, dar şi modul în care fluieratul artistului Marius Manole reuşea să imite la perfecţie şuieratul vântului din deşert. Fie că-mi focusam atenţia pe decor, fie pe sunete, fie pe cuvinte, mă simţeam cu totul în acel loc îndepărtat al întrebărilor fără răspuns.

Când, cum şi de ce am uitat să trăim? "În timp ce eu retrăiam trecutul, el se gândea la viitor" spune Eric-Emmanuel Schmitt (pe scenă, Marius Manole).Ne lăsăm copleşiţi de problemele cotidiene mărunte şi uităm că timpul este nemilos, nu iartă pe nimeni şi continuă să curgă fără încetare. În timp ce majoritatea alegem să retrăim trecutul sau să ne trăim în perspectivă viitorul, foarte puţini sunt cei care trăiesc clipa. În fond, niciunul dintre noi nu e Faust ca să oprească clipa, de ce toţi ne comportăm ca şi cum am fi? De ce ne este teamă? De existenţa lui Dumnezeu şi implicit a lui Mefisto? De eşec?

De asemenea, prin acest spectacol primim o lecţie despre Dumnezeu de la un ateu. "Focul.. sau să-l numesc Dumnezeu? Dacă acesta nu este numele lui, măcar este cel mai puţin penibil nume pe care i-l putem da Divinităţii." În momentul în care Eric ajunge să se piardă timp de 30 de ore în deşert, în zonă muntelui Hoggar, singur, fără hrană sau apă, se află la limita supravieţuirii. Frica de moarte îl duce de la angoasă la o stare de beatitudine. Noaptea petrecută sub cerul liber, acoperit cu nisip până la gât pentru a se putea apăra de frig, ajunge să fie o noapte mistică pentru el. Ateu convins, se surprinde pe sine de turnura pe care o ia experienţă extracorporală pe care o trăieşte, adică o stare de extaz şi vid în acelaşi timp, percepând-o ca pe o rebotezare.

Sunt de părere că omul, când este fericit, are sufletul uşor, iar "focul" este stins. Nu mai merge la Biserică, nu mai are pentru ce să se roage şi ce să ceară, are ceea ce îşi doreşte. Poate din acest motiv, fericirea este trecătoare. Omul trebuie să se frângă, să se rupă, să se distrugă şi să descopere cea mai bună variantă a sa, altfel va fi trăit degeaba.

Interpretarea din această seară a lui Marius Manole a fost emoţionantă, adevărată, şi a reuşit să transmită emoţii şi fiori către întreg publicul, fapt care s-a văzut atât în aplauzele de la finalul piesei, cât şi în atenţia nestrămutată a oamenilor în timpul performance-ului. Admiraţia publicului a fost amplificată de dicţia, ritmul, limbajul non-verbal şi cel para-verbal al actorilor. Frumuseţea interpretării se datorează, de asemenea, celorlalţi actori: Cabiria Morgenstern, Dana Rusu şi Chris Simion-Mercurian.

Despre pieire şi regăsire, templu închis şi nemărginire, îngenunchere şi înălţare, Noaptea de foc reprezintă o lectură performance ce aduce în atenţia publicului un amplu moment de cotitură din viaţa scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt, adus în scenă cu mult talent şi multă emoţie de către Marius Manole, un moment care i-a aşternut sub freamătul paşilor oportunitatea unor noi drumuri care îşi doresc a fi străbătute în numele seraficei căutări şi a continuei remodelări.