Studii: Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru şi Film, specializarea "Artele Spectacolului-Actorie", clasa Conf. Univ. Dr. Habil. Miklós Bács (2017-2020)
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Individual, cu Manifestarea personalităţii multiple la actor.
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Mădălina Muşat: Hmmm... Mi-a luat foarte mult timp să răspund la această întrebare pentru că mi-am dat seama că modul în care am abordat meseria până acum a fost influenţat de contextul în care m-am aflat şi de experienţa pe care am avut-o. De asemenea, sunt încă foarte la început şi îmi place să cred că trăsăturile mele definitorii ca artist abia acum încep să se contureze. Pot însă să întrezăresc câteva însuşiri care se extind din ce în ce mai tare, începând mai ales din vremea facultăţii: conştiinciozitate, pragmatism, eficienţă şi consecvenţă.
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
M.M.: Nu pot da un verdict în acest sens. Este un domeniu mult prea subiectiv. Ceea ce pentru mine nu este teatru poate fi venerat de o mulţime de alţi oameni şi invers. Şi nicio formă nu este greşită, este doar o chestiune de gust care de multe ori naşte controverse zadarnice. Arta este atât de subiectivă încât putem să ne luptăm în opinii asupra bananei lipite cu scoci zile întregi şi amândoi să avem dreptate.
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
M.M.: Voinţa, disciplina şi răbdarea. Ah, şi mai nou, în conformitate cu aceste vremuri delicate d.p.d.v. artistic - disponibilitatea.
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
M.M.: Într-adevăr, aş putea spune că n-aş fi putut nimeri mai prost decât să termin studiile în promoţia 2020, însă o mare parte din mine încearcă să se păstreze optimistă. Cred că teatrul n-o să moară niciodată, indiferent dacă se va juca pe ZOOM sau în aer liber cu douăzeci de spectatori distanţaţi fizic. La urma urmei, dacă nu se fac angajări, am un spaţiu destul de permisibil în faţa blocului meu şi câteva rude care sigur ar plăti cincisprezece lei pentru o producţie proprie de tip one-woman show. Sigur, e un exemplu infantil, dar cred cu tărie că dacă îţi doreşti cu adevărat să faci ceva, sigur vei găsi o cale s-o faci.
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie / speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
M.M.: Cred că situaţia teatrului va arăta din ce în ce mai bine. Cum am mai spus, eu cred în viitorul teatrului şi cred că n-o să moară niciodată. Nu văd cum ar putea să moară cu atâţia oameni creativi care luptă pentru el. Iar după un asemenea colaps cultural, teatrul nu poate decât să reînvie. Sigur, poate asta va lua ceva timp, dar asta contează mai puţin pentru oamenii optimişti (ca mine).
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
M.M.: Aş păstra profesionalismul cu care se realizează unele spectacole şi aş schimba bugetele investite în producţiile artistice. Mai ales în această perioadă. Le-aş tripla şi le-aş împărţi mai multor proiecte dacă asta ar fi posibil.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
M.M.: Mai mult curaj, dar mai uşor cu egoul.
R.R.: Actriţa trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
M.M.: Dacă actriţa este convinsă că urmările acestor acţiuni au un efect benefic asupra societăţii, atunci da. Dar dacă nu este sigură în acest sens, cred că scena este arhisuficientă.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
M.M.: Cred că un lucru bun care îi face pe cei mai tineri artişti să fie diferiţi de cei dinaintea lor este mintea deschisă. Cred că generaţiile mai tinere sunt din ce în ce mai maleabile, mai dornice de a experimenta şi capabile de perspective mai largi.
Un punct slab mi se pare frica de a se exprima liber, frica de a fi judecaţi de către ceilalţi. Cred că această sensibilitate din ce în ce mai accentuată vine şi din lipsa de comunicare reală dintre noi - generaţia de după tastatură. Suntem atât de obişnuiţi să vorbim prin mesaje încât atunci când ne întâlnim pe stradă real cu cineva, cei mai mulţi dintre noi intră într-o stare de anxietate.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea / ar trebui să se întâmple apoi?
M.M.: Încerc să mă obişnuiesc să nu îmi fac prea multe aşteptări, ca să am parte de cât mai puţine dezamăgiri. După Gala HOP s-ar putea să am o oportunitate de a-mi face meseria sau s-ar putea să nu se întâmple nimic. Probabilităţile sunt egale. Nu vreau să-mi fac nicio iluzie în legătură cu ceea ce nu ţine de mine - momentul de după HOP. Din fericire, am libertatea să lucrez la ceea ce ţine într-adevăr de mine - munca de dinainte.
R.R.: Cât de compatibilă eşti / te simţi cu teatrul-dans?
M.M.: Mişcarea era pentru mine un fel de fizică cuantică înainte să intru la facultatea din Cluj. Apoi m-am familiarizat cu ea şi a început să îmi placă. Încă nu pot să spun că este punctul meu forte, dar faptul că de când am terminat facultatea nu trece o zi fără să fac mişcare este un mare câştig pentru mine, iar teatrul-dans începe să-mi surâdă din ce în ce mai tare.
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
M.M.: Îmi place mult să fiu spectator. Am locuit doi ani în Bucureşti şi, fiind şocată de numărul de spectacole care se desfăşurau zilnic, mergeam aproape în fiecare zi la câte unul. Uneori vedeam două pe seară. În perioada de carantină am făcut un research de site-uri pe care erau postate diverse linkuri ale spectacolelor internaţionale şi mi-am făcut un program pe zile ca să ratez cât mai puţine. Au fost spectacole pe care nu aş fi ajuns să le văd dacă nu s-ar fi ivit această ocazie.
Cât despre felul în care privesc spectacolele, este normal ca acum, după finalizarea facultăţii de actorie, să le privesc cu un ochi mai critic, mai atent la detalii. Sincer, am avut momente în carantină în care dacă vedeam un actor foarte bun, dădeam înapoi la anumite replici ca să pot desluşi ce face de joacă atât de bine. (hahaha) Iată o parte bună a teatrului filmat!
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actriţă?
M.M.: Cu critica am făcut cunoştinţă în facultate. Pe cât de dură şi neplăcută, pe atât de sănătoasă şi benefică a fost pentru mine. În ceea ce mă priveşte, critica a funcţionat şi a avut un rol important în dezvoltarea mea artistică pentru că mă face să-mi depăşesc limitele, mă trimite la muncă. Când un spectator avizat îmi oferă opinia lui despre munca mea, tot timpul îi cer să-mi dezvăluie lucrurile mai puţin bune pe care le-a văzut mai degrabă decât pe cele bune, pentru că acesta este singurul mod în care îmi pot îmbunătăţi performanţa.
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
M.M.: Mă încântă să petrec timp singură. E ca o gură de aer. De asemenea, sunt extrem de încântată şi entuziasmată când planific o călătorie sau orice excursie. Mă întristează nedreptatea. Munca îmi oferă cea mai multă satisfacţie. Cel mai bine mă simt seara, după o zi întreagă de muncă. Mă dezamăgeşte răutatea la oameni. De multe ori încerc să empatizez cu ei şi să realizez că răutatea vine de multe ori ca urmare a unor neajunsuri, complexe sau nemulţumirilor de sine, dar mereu concluzionez că niciuna dintre acestea nu este o scuză îndeajuns de bună pentru a fi rău cu ceilalţi.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
M.M.: Meryl Streep. Aş întreba-o cum naiba îşi construieşte personajele...
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
M.M.: Fiţi deschişi şi generoşi! Trebuie să existe o punte de comunicare între actor şi spectator, punte care dacă este construită doar dintr-o singură parte, s-ar putea să se surpe. Şi nu uitaţi că dumneavoastră constituiţi o mare parte din manifestarea unui spectacol.