Studii: Universitatea Hyperion Bucureşti, Facultatea de Arte, Specializarea Artele Spectacolului de Teatru (Actorie), clasa prof. asoc. Adriana Trandafir şi conf. dr. Diana Mihăiţă, promoţia 2017 - 2020
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Individual, cu Cât mai aproape de mine, când nu pot să fiu eu...
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Răzvan Omotă: Cum vine asta? Scuză-mă, dar sunt pus în faţa unor lucruri noi şi îmi vine des în cap gândul că aceste rânduri vor fi citite şi de alţi oameni şi, în primă fază, trebuie să înţeleagă ceva despre mine, aşa că sincer spun, nu vreau să înfloresc prin propoziţii pompoase şi nu ştiu ce artificii aceste rânduri. Îmi vine în minte numai un lucru spus de una din profele mele, Diana Mihăiţă, ActOM, da, nu ştiu dacă am ajuns să pot spune asta despre mine, dar cred că fac paşi spre acest lucru.
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
R.O.: Teatrul este viaţă, teatrul este esenţă, teatrul este noi, este în noi, lângă noi, printre noi. Ce nu este teatrul? Nu ştiu, pentru că încă mă frământă ce este, nu ce nu este. Poate peste mulţi ani, o să ştiu să răspund complet la această întrebare.
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
R.O.: Calitatea principală este dorinţa, dorinţa de a fi în prima linie, acolo unde se trage, acolo unde se luptă, dar şi dorinţa de supravieţuire.
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
R.O.: Da, ai dreptate, nu a fost un an tocmai bun, dar pot spune că nu a fost atât de urât. Am supravieţuit, da, era loc de mult mai bine, mai ales acum că am terminat facultatea şi abia aşteptam să joc. Mă motivează aceleaşi lucruri care m-au motivat şi până acum, pentru că mereu au fost momente care mi-au dat de gândit că poate trebuie să încetez şi să-mi caut un loc de muncă, poate mai stabil, dar mă declar un încăpăţânat, care luptă. Sper din toată inima că vom trece cât mai repede peste această perioadă ciudată şi îmi doresc să dobândesc cât mai multă experienţă în această meserie.
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie/speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
R.O.: Teatrul o să bucure şi peste 6 luni, şi peste 5 ani, şi peste 20 de ani, chiar şi peste 100 de ani. Chit că o să se modifice, vor dispărea anumite reguli, vor apărea altele, cred că se va digitaliza, cred că se va întoarce în timp, cred că va arăta cotidianul, cred că va arăta că se poate şi mai bine decât trăim. Sper să trăim mult şi să fim surprinşi de ce se poate face în astfel de laboratoare. Sunt sigur că o să rămânem mască, chiar dacă acest cuvânt acum nu este privit tocmai bine, dar e vorba de altă mască, poate una care ne va plăcea tuturor.
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
R.O.: Aş schimba mai multe, doar că aş vrea să o fac în timp şi să nu vorbesc acum despre asta. Un lucru pot spune, aş vrea poate mai multă libertate în tot ce înseamnă exprimare artistică.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
R.O.: Sincer, nu mai vreau să mă întorc în ziua admiterii, dar pot spune ce mi-ar fi plăcut să ştiu: că am voie să greşesc mult mai mult decât m-am lăsat pe atunci.
R.R.: Actorul trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
R.O.: Actorul trebuie să fie om, iar dacă pe acel om îl interesează problemele politice actuale şi / sau sociale, nu văd de ce nu ar trebui să şi le exprime. Toţi suntem la rândul nostru nişte mici experţi în politică sau în problemele societăţii de azi. Mi-e greu să cred că vreunul din noi nu a stat de vorbă la o terasă cu prietenii, cu taţii iubitelor, cu şoferii de la taxi sau cu cineva în tren pe care nu-l cunoştea şi nu a discutat despre ce se întâmplă în ţara asta. Dacă mai are şi nişte idei bune, nu văd de ce nu ar trebui să se ocupe şi de anumite probleme politice sau sociale. Despre exprimarea de pe scenă, nu vreau să vorbesc, vreau să mă exprim.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
R.O.: E foarte greu să cataloghez eu întreaga generaţie. Ce pot spune, ca punct forte, este dorinţa de muncă şi diversitatea cu care privim lucrurile. Ca punct slab, pot spune că suntem foarte, dar foarte mulţi şi poate nu toată lumea reuşeşte să se afirme.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea / ar trebui să se întâmple apoi?
R.O.: Aşteptările mele se rezumă la o întâlnire cu oameni care au dorinţa, la fel ca a mea sau poate mai mare, de a face ceva frumos împreună, oameni cu care să mă împrietenesc, oameni cu care să lucrez şi cu care să obosesc într-un mod pozitiv. După ce se termină, mi-ar plăcea să fiu mai vizibil pentru a putea continua să fac ce îmi place, să muncesc şi să descopăr cât mai multe.
R.R.: Cât de compatibil eşti / te simţi cu teatrul-dans?
R.O.: Îmi place mult să dansez, îmi place mult să-mi descopăr limite, îmi place să mă joc cu mine. Plus că cele două, teatrul şi dansul, fac o pereche foarte frumoasă.
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
R.O.: Când locuiam în Sibiu, am văzut Faust în regia lui Silviu Purcărete de peste 13 ori. Eram fascinat de ce pot face toţi actorii acolo, de cum se transformau toţi în faţa noastră, a celor din public. Apoi m-am mutat în Bucureşti, unde am început să merg la teatru chiar şi de 4/5 ori pe săptămână. Aveam de unde alege, eram în căutare tot timpul de ceva nou şi voiam tare mult să cunosc, să ştiu tot ce mişcă peste tot. Într-o oarecare măsură, mă ajuta să fiu acolo în public, dar mă lovea de multe ori o stare de visare şi începeam să mă imaginez pe mine sub luminile refectoarelor. Cred că îmi aprindea dorinţa de a fi de partea cealaltă a rampei, doar că şi cu o mică urmă de gelozie.
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actor/?
R.O.: Dacă critica vine într-un fel constructiv pentru a îmbunătăţi prestaţia sau felul în care am fost în acel moment, ca următorul să fie mai bun, atunci sunt foarte deschis. Dacă aceasta vrea să hrănească un orgoliu sau pur şi simplu să fie aruncată o răutate, atunci nu ştiu cum reacţionez.
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
R.O.: Mă încântă foarte multe lucruri, mă încântă şi un zâmbet primit de la un om străin pe stradă, poezia, o carte bună, un film bun, un spectacol bun, o vizită de la prieteni pe care nu i-am văzut demult, mesajele scurte primite de la fratele meu, infinitele telefoane primite de la mama, să iau masa cu cineva, să dorm cu cineva în acelaşi pat, mersul la mare sau la Răşinari şi multe, multe, multe alte lucruri. Îmi oferă satisfacţie când văd că oamenii de lângă mine au nevoie de ajutorul meu şi sunt fericiţi că sunt cu ei. Mă întristează când greşesc, în primă fază nu-mi dau seama, dar dacă ajung să rănesc pe cineva cu ce am zis sau lucruri de genul ăsta, îmi trec foarte greu acele gânduri triste şi sentimentul acela. Cred că şi cu dezamăgirea e la fel, doar că încerc şi caut mereu să nu stau prea mult în acele chestii, pentru că ştiu că nu-mi fac bine.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
R.O.: 09.09.1995, m-aş alege tot pe mine, chit că nu cred că sunt o personalitate. Aş alege să fie aceeaşi zi, acelaşi moment, aceeaşi familie, acelaşi tot, pentru a mai avea o dată şansa să repar anumite greşeli pe care le-am făcut şi să mai am o dată şansa să mă bucur de fiecare moment care m-a făcut fericit. Am avut parte de un parcurs foarte interesant şi în acelaşi timp poate clişeic pentru că toţi am trecut prin momente şi momente. Sunt foarte recunoscător că Dumnezeu m-a condus prin toate lucrurile astea, pentru că mi-a dat forţa necesară pentru următoarele.
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
R.O.: Mesajul meu este simplu: să urmărească cu maxim interes ce se întâmplă la Gala Hop, să fie alături de noi, aşa cum se poate în aceste condiţii, să se bucure de întâlnirea cu noi (cei care debutăm într-o meserie unde oricum era greu, dar acum ştim cu toţii că este şi mai greu) să se implice, să ne susţină şi să conştientizeze că şi tinerii vor să facă treabă.
Foto: Robert Mitu.