Studii: Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specializarea Artele Spectacolului (Actorie), clasa Miklós Bács
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Individual, cu Shakespeare & GENDER
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Dragoş Ioniţă: Sunt un munte de entuziasm şi un visător incurabil. Cu toate că pot să pic destul de uşor dintr-o extremă în alta (câteodată sunt plin de energie şi bucurie, iar în secunda următoare mi se îneacă toate corăbiile), asta nu mi-a înlăturat niciodată puterea cu care cred în meseria şi-n visul meu. Învăţ constant să mă joc, să nu mă mai iau atât de mult în serios şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru sensibilitatea cu care m-a înzestrat. Ah, era să uit. Ador, trăiesc şi inspir musicalul. Asta aş face toată viaţa. Mă gândesc serios să mă specializez.
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
D.I.: Pentru mine este o şansă de a mă naşte, de a trăi şi de a muri de o sută de ori. Există atâţia oameni cărora le poţi da viaţă, le poţi da o voce, oameni cu o schemă comportamentală şi de gândire atât de diferită de a ta, încât singura opţiune este să înveţi să mergi, să respiri şi să gândeşti de la zero. Este o şansă pe care mulţi vor să o aibă. Să trăieşti veşnic în fiecare seară. Este o replică în Noapte bună, Billy Milligan!, un spectacol făcut în facultate, care m-a marcat şi m-a ajutat să-mi răspund la câteva întrebări ce mă apăsau teribil în perioada aceea: "Câtă durere poate îndura un singur om? Nu ştiu, dar tu, Billy... tu ai îndurat cât pentru douăzeci şi patru." Încerc să nu uit niciodată ce ne spunea profu' de fiecare dată când avea ocazia: "Înainte de orice, fiţi oameni!". Este extrem de greu să fii om, să fii vulnerabil în faţa unor străini, dar este al naibii de frumos atunci când reuşeşti.
Ce nu este teatrul? Nu e o competiţie. Nu e un loc al orgoliilor. Nu e un loc în care îţi permiţi să fii egoist şi narcisist. Nu e un loc să fii trist sau fără chef. Atunci nu mai e teatru. E terapie prin artă, e concurs de talente... e orice altceva în afară de teatru. Dacă ţi-ai pierdut bucuria de a te juca, atunci e stop joc.
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
D.I.: "Vocea şi talentul!" - B. D. - Brigada Diverse. Mi-ai ridicat-o la fileu, nu m-am putut abţine să nu citez celebra scenă. Pe lângă cele menţionate anterior, mai adăugăm sensibilitatea şi faptul că nu mă dau bătut uşor. Dacă-mi închizi o uşă, intru pe geam. Asta ca să păstrăm o notă umoristică.
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
D.I.: Am avut ocazia în pandemie să acord o perioadă sănătoasă de timp visului meu de a deveni actor de musical, deci am putut citi cărţi pe care nu credeam că voi avea timp să le citesc şi am văzut spectacole transmise online pe care nu am avut şansa să le văd live. Am tratat izolarea ca pe un timp de studiu, deci motivaţia mea a crescut în fiecare zi. Pe lângă asta, m-au inspirat şi am salutat eforturile colegilor şi ale prietenilor de a face materiale de calitate şi de a se extinde în spaţiul virtual. În ceea ce priveşte viitorul, îmi doresc să creez şi să lucrez. Nu vreau să stau. Fie că voi fi angajat, fie că voi începe să lucrez cu copiii sau voi avea proiecte în independent, nu vreau să pierd vremea.
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie/speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
D.I.: În 6 luni sper să se poată juca în interioare. În 5 ani sper să fie mai multe spaţii pentru independenţi, care nu vor cere să ne facem rate la bancă pentru a produce un spectacol ca să-l jucăm o singură dată; sper să fie mai multe locuri în teatrele de stat. În 20 de ani, sper ca ce am zis anterior să fie şi mai bine pus la punct + sper ca musicalul să evolueze ca gen de teatru muzical în România.
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
D.I.: Ar avea un impact extraordinar deschiderea mai multor spaţii independente, care să ajute într-adevăr artiştii, fără să ceară sume sau procente exorbitante. Mi-aş dori ca statul să recunoască mai mult independenţii şi să aloce mai multe fonduri pentru cultură şi AFCN-uri. E drept, M. Albulescu spunea că "în meseria asta, norocul joacă un rol nepermis de mare", dar cred că o parte din noroc ni-l putem face cu mâna noastră, dacă vom fi mai solidari şi mai deschişi şi mai sinceri unii cu ceilalţi. Îmi doresc să nu se mai aplice sistemul Bologna la facultăţile vocaţionale, mai ales la facultatea de teatru. Acum, după terminare, cred că încă un an şi-ar fi spus cuvântul.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
D.I.: Ah, ce-aş mai da încă o dată admiterea. Îmi doresc să mai trăiesc toată facultatea, la 110% de data asta şi să mă bucur de fiecare moment, pentru că într-o zi de 11 martie îmi voi lua rămas bun de la colegi, crezând că ne vom revedea peste puţin timp, mă voi trezi cu o licenţă în mână şi nu voi mai juca niciodată în Studioul Radu Stanca, totul se va renova, iar când voi veni în vizită, toate mărturiile ultimelor generaţii, inclusiv a mea, vor fi şterse, de parcă nimic nu s-a-ntâmplat vreodată.
R.R.: Actorul trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
D.I.: Cred că întrebarea asta e formulată puţin greşit, poate stârni confuzie şi sper să nu fiu înţeles greşit sau să stârnesc animozităţi cu răspunsul meu. Actorii sunt oameni ca toţi oamenii, deci nu-i împiedică nimeni să-şi spună punctul de vedere atunci când simt să o facă, dacă sistemul lor de valori nu coincide cu ceea ce se întâmplă în mediul social sau în politică. Desigur, există riscul ca cetăţeanul care vede actorul în afara scenei să asocieze actul artistic cu o anume viziune politică, neputând să facă distincţia dintre civil şi artist (cel mai bun exemplu este campania #fărăpenali), dar aici vorbim deja despre o anume maturitate a individului. Dacă e să vorbim de teatru documentar, teatru politic, teatru social etc., acestea trebuie ţinute foarte bine în echilibru, pentru a nu înclina spre o tabără sau alta. Dacă merg să văd un spectacol de teatru politic/social şi nu simt că povestea e spusă din cel puţin două puncte de vedere diferite, ca eu, spectator, să trag concluziile personale şi mi se arată doar o faţetă a întregului... pe mine, personal, mă face să strâmb din nas.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
D.I: Noile generaţii au avantajul tehnologiei şi al internetului, care ne-au demonstrat în ultima perioadă că sunt un fel de axis mundi. Avem prospeţime, avem curaj, avem inventivitate, avem o poftă enormă de lucru şi o mare dorinţă de implicare şi de a face. Cu toate acestea, consider că devenim din ce în ce mai aroganţi şi mai falşi la exterior şi din ce în ce mai sensibili şi mai fragili la interior. Nu vreau să generalizez, dar probabil că noile generaţii vor avea dificultăţi să nu mai ia totul atât de personal.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea/ar trebui să se întâmple apoi?
D.I.: Sper să nu fie atât de gol şi de trist în Amfiteatru, cu toată distanţarea asta socială. Sper ca măcar un om să simtă că suntem pe aceeaşi lungime de undă, să aibă încredere în mine ca artist şi să vrea să pornească într-o călătorie alături de mine. Abia aştept să-mi cunosc şi să-mi văd colegii. Am fost puţin stalker şi sunt destul de entuziasmat.
R.R.: Cât de compatibil eşti/te simţi cu teatrul-dans?
D.I.: Ediţia de anul acesta a fost şi este în continuare o provocare pentru mine. Am început să trec uşor-uşor peste obstacolele pe care mi le întind singur. Cu toate că visul meu e să fiu actor de musical, încrederea şi respectul de sine îmi şopteau că nu sunt atât de strălucit la dans/mişcare. Mai am de lucru la capitolul "încredere", dar HOP-ul a fost şi este primul pas în evoluţia mea de după facultate. Şi sunt recunoscător pentru asta.
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
D.I.: Eu trebuie să văd un spectacol de cel puţin două-trei ori. Îmi propun să mă interesez dinainte de fiecare dată de text şi de sinopsis, pentru că prima oară sunt atent mai mult la tehnică, la lumini, la spectacolul ca maşinărie - mă fascinează lucrurile astea. A doua şi a treia oară sunt atent la poveste, la actorie, la schimbări, improvizaţii etc. Desigur, câteodată se întâmplă ca spectacolul să fie atât de puternic emoţional pentru mine, încât uit de maşinărie şi mă las purtat de poveste. Apoi revin ca să studiez şi ceea ce ochiul publicului poate nu vede.
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actor?
D.I.: Pentru mine, părerea unui critic de teatru este la fel de importantă ca părerea unui spectator. Nu m-aş strădui, însă, să fiu pe placul tuturor (încerc să nu repet de mai multe ori aceeaşi greşeală), dar aş lua în considerare sugestiile şi reclamaţiile şi aş încerca să văd dacă mă pot face mai veridic şi îmi pot îmbunătăţi rolul. Dacă aş simţi înăuntrul meu că acele critici sunt nefondate, aş zâmbi, aş zice mulţumesc şi aş trece mai departe. Gusturile nu se discută, nu?
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
D.I.: Mă încântă să-mi văd colegii pe scenă, întotdeauna prima lectură, ultimul şnur înainte de premieră şi să ascult muzică pe discuri de vinil. Mă întristează proiectele care mor din faşă, faptul că mi-am terminat facultatea în pandemie şi când văd pisicuţe şi câini în suferinţă, fără stăpân sau fără un adăpost. Îmi oferă satisfacţie privirea spectatorilor la aplauze şi momentele bune dintre mine şi partener, care se întâmplă fără să le vorbim dinainte. Mă dezamăgesc colegii egoişti, atunci când mă observ că sunt mecanic şi exterior şi răutatea de care pot da dovadă unii oameni.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
D.I.: Oricine de pe Broadway sau de pe West End, la premieră sau la ultimul show înainte de închiderea spectacolului. Mi-aş vedea visul cu ochii. Sunt foarte mulţi domni pe care îi admir şi pe care îi visez, dar la momentul scrierii oscilez între Ben Crawford, Lin-Manuel Miranda şi Bob Fosse.
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
D.I.: Aveţi încredere în noi, artiştii tineri. Nu suntem încă nume mari, dar abia aşteptăm să vă primim în universul şi sufletul nostru! Vă mulţumim că existaţi.