Nu se ştie dacă (dar e de presupus că) naziştii au avut pus la punct un plan minuţios, rapid şi eficient de lichidare a oricărei opoziţii civice şi politice în interiorul Germaniei, imediat ce au preluat puterea. Incendierea Reichstag-ului, la doar câteva zile după ce încălecaseră brutal ţara a fost - cum s-a dovedit ulterior, cu probe indubitabile - o înscenare pentru a-i conferi dementului Adolf puteri discreţionare, iar regimului său - pretextul sugrumării rapide a oricărei urme de democraţie şi legalitate, incomode, inutile şi chiar periculoase pentru hecatomba istorică în care au aruncat ţara, apoi continentul şi lumea întreagă.
Desemnarea comuniştilor şi a social-democraţilor germani (evreii au trebuit să mai aibă puţintică răbdare) ca duşmani ireconciliabili ai naţional-socialismului a fost promovată pe piaţă într-o perioadă de isterice convulsii. Ca orice regim totalitar, care se legitimează în faţa gloatei musai ca salvator al naţiei, trebuia inventat un duşman, ce urma să fie învins, anihilat, desfiinţat. Oponenţii politici au fost înălţaţi, cu grăbire, la rangul de bau-bau şi băgaţi - fără nici o urmă de cercetare, cu atât mai puţin de justiţie - în aceste structuri concentraţionare. Chipurile, la reeducare... Sigur că unele liste fuseseră pregătite de SA-ul lui Rhoem; dar, vai, eficienţa acestor măsuri (abuzive pentru început, apoi de-a dreptul criminale) a fost sporită de laşitate, dar şi de vigilenţa delatorie a unei populaţii isterizate, chipurile pe considerente patriotice. Ţara trebuia salvată, cu orice preţ! Aşa încât, maşinăria a putut funcţiona de la început graţie nu doar brutelor cu svastică pe mânecă şi cap de mort pe chipiu, dar şi turnătoriilor "de bine" din partea unor cetăţeni ale căror năzuinţe erau perfect întruchipate de NSDAP-ul hitlerist. Colegi sau concurenţi în afaceri, vecini, prieteni şi chiar rude au sărit, ticălos de vigilent, să-şi toarne apropiaţii pe care îi vedeau ca pe o ameninţare la adresa regimului rapid confundat cu statul şi naţiunea.
Aparatul represiv era abia în formare, dar "pionierii" săi s-au mişcat repede şi feroce. Renumita eficienţă nemţească a găsit rapid spaţii unde, prin schimbarea destinaţiei şi adaptare din mers, aceste stabilimente concentraţionare să funcţioneze. Deşi era criză, s-au găsit imediat bani pentru finanţare; başca voluntariatul servanţilor, ce se considerau onoraţi să lucreze spre binele patriei. S-au găsit (asta cred că a fost cel mai uşor lucru) şi brutele care să le deservească. Prizonierii erau amprentaţi ca nişte purtători de molime, astfel încât - vezi Doamne - era spre binele lor, dar şi al societăţii, să fie (cum ar veni) carantinaţi, până le trecea boala numită "neiubire" faţă de nazism. Aşa numitele programe de reducare se bazau pe umilire şi spălarea creierului, pe pedepse fizice, înfometare şi îndoctrinare cu ideologia nazistă. Import URSS, îmbogăţit şi perfecţionat cu specific teuton. Se mai îndoieşte cineva? Că, de opoziţie nici nu mai putea fi vorba.
Unele dintre aceste aspecte sunt descrise în filmul alcătuit, cred eu, pe o structură discutabilă şi categoric necinematografică. Voice over-ul emite, printr-o lectură ternă (chipurile, rece şi obiectivă) informaţii asupra vieţii din aceste lagăre. O colecţie de scrisori ale victimelor pare a descrie regimul de detenţie şi suferinţele îndurate. Spun "pare" pentru că - se ştie - corespondenţa deţinuţilor politici, când aceştia au dreptul la ea, este violent cenzurată. Oferirea de amănunte neconvenabile regimului era pedepsită la greu şi la chin; iar misivele - oprite de la expediere. Aşa încât, în pofida încercării de a oferi date concrete (nume, localitate, perioadă calendaristică), îţi trebuie o anumită doză de îngăduinţă spre a avea încredere în autenticitatea documentelor invocate. Nu spun, Doamne fereşte, că n-ar fi fost aşa!
Am văzut la televizor, pe reţeaua Discovery sau Viasat History, câteva documentare mai scurte şi, după gustul meu, mai bine circumscrise aceleiaşi teme abordate. Dar acelea aveau, din fericire, şi suportul imaginilor de arhivă. Căci propaganda nazistă nu se zgârcea, când era vorba să filmeze (celebra documentarist-propagandistă Leni Riefenstahl nu dormea!), iar apoi să intoxice şi motiveze în ură şi în frică populaţia rămasă "afară"... căci de libertate nu se mai putea vorbi în acele vremuri înfiorătoare. Mai plauzibile par - citate şi citite fiind de aceeaşi voce adormitoare - unele documente oficiale ce ţineau de administrarea acestor lagăre, rapoarte ale poliţiei etc.
O întrebare legitimă, în atari condiţii de rememorare istorică prin mijloacele cinematografului: dar de văzut, ce se vede? Aici e-aici! Aproape nimic. Asta însemnând câteva străzi din nişte obscure localităţi ale Saxoniei (regiune din estul Germaniei) - zona unde au fost amplasate asemenea lăcaşuri de represiune şi intimidare. Patina fostei RDG se simte, căci casele sunt urâte, deşi vopsite. Dar, de aici şi până la a reda imaginea fizică a unei epoci e cale lungă. Doar peisajul desfrunzit, de iarnă fără zăpadă, mai dă ceva atmosferă, însă imobilismul camerei de filmat şi lungimea unor asemenea cadre-secvenţă, înţepenite ca să acopere vizual lectura textelor dau o senzaţie de.... disconfort, că "adormire" sună prea urât. La o durată de 2 ore, chiar şi un film cu maşini de curse, urmăriri şi gloanţe poate părea, uneori, prea lung şi greu de suportat cu ochii deschişi.
Aşadar, cred că avem de-a face, aici, cu o tentativă ambiţioasă, chiar necesară de redare a unor adevăruri istorice. Dar... când n-ai gloanţe, nu porneşti la vânătoare. Tot aşa, când îţi lipsesc imaginile, nu te apuci să faci un film de cinema. Doar dacă... îl vezi difuzat şi la radio.