O dezamăgire - D'Est la One World Romania, 2020

Dezamăgitoare tentativa Chantalei Akerman de a înţelege Estul european, la trei ani după dispariţia Cortinei de Fier. Realizat în 1992 -93, filmul D'Est denotă grabă multă, dar prea puţină putere de înţelegere a spaţiului socio-uman şi cultural, chipurile scăpat de curând din îmbrăţişarea marelui URS sovietic. Ce-i drept, năuceala reprezenta principalul simptom al celui picat dintr-o lume cât de cât normală - cum este Occidentul - în bulibăşeala avariată, absurdă, aproape anomică, lăsată în urmă de comunism. Însă, când eşti regizor profesionist de documentar şi vrei să înfăţişezi ceva nemaivăzut, asta nu e o scuză, ci o slăbiciune. Înţeleg că te-a fascinat, poate chiar te-a şocat ceea ce ai descoperit acolo. Dar, dintr-o asemenea bogăţie de material faptic inedit, era normal să te concentrezi, să evaluezi şi să selectezi. De aceea, documentarul rămâne un gen de film eminamente artistic, chiar dacă diferit de ficţiune. Căci obiectivul şi cele patru laturi ale cadrului preiau şi reţin numai ceea ce ochiul regizorului consideră că exprimă reacţia / părerea lui faţă de realitatea brută. Altfel, demersul devine o simplă înregistrare telle quelle a ceea ce-ţi iese în cale. Inventar, cel mult o cinecronică. Cam asta ne-a servit cineasta, după aventura ei profesională în Far East-ul cu care s-a ciocnit. Prea devreme, sau prea târziu pentru ea? Oricum, needificator, chiar neinteresant pentru noi, ăştia de-aici. Căci, timp de 110 minute bătute pe muche, pe ecran se perindă, lent şi greoi, peisaje naturale sau urbane, cu tractoare sovietice icnind şi clădiri - unele la fel de sovietice - părăginite, gata de prăbuşire. Oameni de-ai locurilor, găsiţi pe stradă, la cozi, prin gări sau staţii de tramvai şi filmaţi, parcă, în dorul lelii: fără har, fără haz, fără nimic. Cadre lungi, plictisitoare, de parcă operatorul de imagine a lăsat aparatul în funcţiune acolo, pe trepied, şi s-a dus să-şi cumpere ţigări. Concept? Criptat până la inaccesibilitatea eventualilor curioşi. Prim-planuri? Foarte puţine, neglijente, nevalorificate în (hai să admitem) exotismul lor. Montajul? Haida de... Înşiruirea anostă de imagini m-a făcut să mă gândesc la primul "şnur" - manieră la care foarte puţini regizori începători recurg, înainte de a tăia şi a monta cinematografic, nu meşteşugăreşte. Că regizoarea se tot minunează, acolo, de ceea ce a întâlnit, n-ar fi cel mai grav lucru. Ba e chiar o reacţie omenească. Dar nu profesionistă. Un fel de "stau şi mă mir... şi-mi dau singur cu sictir". Anost, plicticos irelevant. Mă gândeam, în timp ce mă chinuiam să rezist somnolenţei greu de evitat, ce ar fi scos dintr-aşa o călătorie un Alexandru Solomon al nostru. S-a văzut, în Ouăle lui Tarzan, cum a înţeles şi a valorificat el ceva asemănător în abhazia post-sovietică: senzaţional. Şi mi-am mai adus aminte de un documentar TV de redescoperire şi înţelegere a zonelor de interculturalitate naţională, realizat de Alina Mungiu Pippidi, care totuşi nu e regizor.


M-a surprins, totuşi că acolo, la proiecţia din curtea Centrului cultural francez, de la acest film au plecat mai puţini spectatori decât o făcuseră în seara precedentă, părăsind-o pe Jeanne Dielman... Un public tânăr, cultivat şi curios să priceapă cum era prin Europa post-comunistă acum vreo 30 de ani, a răbdat... a mai căscat... a alternat privitul pe ecran cu cel pe display-ul telefonului... Asta chiar că rezistenţă prin şi pentru cultură. Coincidenţă: în aceeaşi seară, Cinemaraton TV a programat Seraliştii lui Copel Moscu. În 13 minute, acest minunat documentar oferă infinit mai multe informaţii, impresii şi adevăruri, dublate de un cert vizionarism - secvenţa finală, în care minerul seralist, aflat cu colegii de muncă şi de studiu pe malul Mării Negre, într-un sfârşit de toamnă ciufută, îşi pune ochelarii de soare (negri, ca de orb) să admire marea, orizontul cel ne-mineresc... viitorul.