Regizorul algerian îşi dorea să facă un road movie şi era în căutarea unui subiect pe această temă când şi-a adus aminte despre un personaj întâlnit de scriitorul Chawki Amari de-a lungul peregrinărilor sale sahariene şi despre care vorbise în cartea sa Nationale 1.[i] Drumul National 1 este drumul care leagă Algeria de Niger, trecând prin deşertul Sahara. Undeva de-a lungul acestui drum, se află micuţa cafenea-magazin a Malikăi, o femeie în vârstă, singură, devenită de-a lungul anilor o legendă vie a regiunii, o bornă în drumul călătorilor. Aşadar, i-a cerut prietenului şi tovarăşului său de peregrinări să-I facă cunoştinţă cu această femeie ciudată. A rezultat un film de călătorie invers: regizorul nu a plecat la drum în căutarea poveştilor, ci a aşteptat să vină acestea la el fixându-şi camera asupra Malikăi şi a celor care îi trec pragul.
Aşadar, documentarul ne duce în deşert, într-o clădire modestă unde trăieşte şi munceşte Malika. Un loc în care aceasta s-a stabilit în 1994 şi unde a înfruntat nu doar furtunile de nisip şi asprimea deşertului, ci şi atacurile lupilor cu două picioare. Malika a fost acuzată de locuitorii din zonele apropiate că face trafic de alcool şi femei, i-au trecut pragul terorişti şi politicieni, i-au fost furate bunurile şi vandalizată micuţa locuinţă. Le-a supravieţuit tuturor cu tenacitate până şi-a câştigat dreptul de a trăi după propriile reguli. Să nu uităm că vorbim de o ţară musulmană, în care femeile singure nu sunt tocmai bine văzute.
Personajele documentarului sunt majoritar clienţii Malikăi, şoferi care opresc pentru un ceai, un pachet de ţigări sau o omletă. Cei mai mulţi opresc, însă, pentru a sta câteva momente cu proprietara. Fie că îşi povestesc vieţile, fie că vorbesc de politică sau evenimente sociale sau pur şi simplu tac, par a avea cu toţii nevoie de momentele petrecute la masa femeii care uneori tace, alteori răspunde vesel sau monosilabic, alteori le refuză pur şi simplu darul ospitalităţii. Malika face regulile, fără explicaţii şi scuze. Cu fiecare vizitator ni se dezvăluie o altă faţă a gazdei. Uneori cântă împreună cu musafirii săi, alteori exprimă păreri tranşante legate de ipocrizia imamilor care pun prea multe întrebări, alteori ne arată că este la curent cu tot ceea ce se întâmplă nu doar în zonă ci şi în ţară. Nu-i aflăm, însă, de-a lungul filmului întreaga poveste. Nu ştim motivele pentru care nu mai vorbeşte cu părinţii săi şi nu-i mai vizitează, nu ştim dacă a avut o fiică sau doar a inventat povestea acesteia. Malika rămâne un mister pentru privitor, o poveste incompletă aşa cum sunt majoritatea oamenilor cu care interacţionăm în trecere la un moment dat. Pentru că şi noi, la fel ca oamenii din documentar, suntem musafiri pentru un timp în căsuţa Malikăi.
Ca în orice călătorie, cunoaştem tot felul de oameni: şoferul cu state vechi care de-a lungul zecilor de ani de şoferie nu a avut nici un accident, singura lui victima fiind un porumbel care i s-a izbit cândva de parbriz; motociclista poloneză care călătoreşte singură prin Africa şi care găseşte cu greu un limbaj comun cu bătrâna gazdă deşi cele două seamănă mai mult decât le-ar plăcea să recunoască, tinerii de culoare, emigranţi ilegal din Niger care sunt în căutarea unui trai mai bun în Algeria. Poveşti de viaţă cu care spectatorul rezonează pentru ca fac parte şi din lumea lui.
Regizorul rupe această "călătorie" prin două momente. Primul este joaca lui Chawki Amari cu Malika. Prizonierul imaginar se află în afara casei, în timp ce Malika în rolul mamei vorbeşte cu el din interior, pe fereastră. Pare o joacă la prima vedere, un schimb amuzant de replici până când afli că, în realitate, jurnalistul, scriitorul şi caricaturistul algerian a cunoscut "binefacerile" închisorii ca urmare a unor texte critice pe care le-a scris la adresa regimului. Al doilea moment este reprezentat de povestea actorului Samir Elhakim ajuns întâmplător acolo în timp ce îşi căuta fratele dispărut în acea regiune de ceva timp. Nu ştim care dintre cei doi minte, nu ştim dacă amândoi, Malika şi actorul, spun adevărul. Este un moment ciudat, dar în acelaşi timp cu o încărcătură emoţională semnificativă.
Mi-a mai plăcut mult de tot modul în care cade lumina de-a lungul întregului film. Imaginea mea favorită este undeva pe la mijlocul filmului, când camera surprinde în depărate căsuţa luminată a Malikăi în întunericul profund al deşertului. Imaginea mi-a adus aminte de un tablou de Rembrandt, dar singurătatea personajului m-a dus cu gândul şi la Hopper. Muzica, de asemenea, este cu atenţie aleasă. Dacă filmul începe cu un cântec kabyl rar interpretat de Taos Amrouche, are, de asemenea, în coloana sonoră şi contestata piesă a lui Brian Eno şi David Byrne intitulată Qu'Ran. Toate detaliile sunt gândite cu grijă pentru a construi atmosfera şi a ţese poveştile. Camera filează din interior spre exterior, prin uşa căsuţei, realizându-se astfel o punere a cadrului în cadru. Vedem vieţile şi călătoriile celorlalţi în trecere, doar o frântură care uneori poate fi de ajuns, alteori nu, pentru a ne dezvălui un destin.
Malika pare a fi imuabilă şi veşnică la o primă vedere, dar şi acolo, în Sahara, există concurenţă şi schimbare. În apropiere urmează să se construiască o benzinărie şi o cafenea care pun în pericol existenţa şi micuţa afacere a femeii bătrâne. Nu ştim dacă Malika a renunţat la luptă şi a plecat sau a rămas în deşert la adresa fictiva de pe strada 143. Privitorul ştie, însă, la sfârşitul filmului că a avut norocul şi privilegiul de a fi oaspetele unei femei deosebite, că a avut ocazia să călătorească într-o lume pitorească şi dură şi că a primit un cadou minunat din partea regizorului algerian: un film care i-a mers la inimă şi a rămas acolo.
[i] Interviul regizorului algerian poate fi citit integral aici: mubi.com/route-one-algeria-hassen-ferhani-on-143-sahara-street