Protagonistul ales, cel care dă şi numele filmului, este un tînăr bărbat. Înzestrat cu inteligenţă nativă, abilităţi de comunicare şi, mai ales, virtute morală, acesta devine exponentul unei dorinţe de mai bine pentru cei din etnia sa. El încearcă să iasă din comunitatea sa izolată, pentru a încerca să se integreze în capitală. O migraţie internă care însă se loveşte de aceeaşi problemă greu surmontabilă: lipsa educaţiei. Gyuri este oarecum norocos căci a terminat trei clase primare şi a reuşit să înveţe să scrie şi să citească - abilităţi care se vor dovedi cruciale, însă cei din jurul său nici măcar atît nu au reuşit.
Situaţia nu scapă de ochii Partidului. Un activist îi vizitează şi constată că romii au fost excluşi, pe motiv de lipsă de educaţie, din Uniunea Tineretului Comunist, instrument de îndoctrinare, fără doar şi poate, dar şi modalitate de recunoaştere socială şi, pînă la urmă, de integrare. Li se propune o alfabetizare rapidă, însă nu ştim care au fost rezultatele. Probabil nule.
Pe de altă parte, comunitatea le era ostilă romilor. Combătînd celebrul dicton comunist: "de la fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi", într-o conversaţie însufleţită la barul satului, Gyuri şi comunitatea sa sunt acuzaţi făţiş că se folosesc de munca celorlalţi din sat, fără să depună aportul de muncă corespunzător. Nu aflăm cît adevăr şi cîtă minciună este într-o astfel de ceartă, deoarece regizorul nu se oboseşte să afle. Omisiunea ştirbeşte, din păcate, pledoaria implicită a filmului faţă de nedreptăţile suferite de comunitatea de romi, care apar în ochii celorlalţi drept un fel de free rideri.
Epopeea propriu-zisă a lui Gyuri începe, aproape în cheie antică, cu o schimbare de nume. Nu neapărat a unei persoane, cît a unei colectivităţi. Grupul de romi care înainte locuiau oficial în "colonia de ţigani", localizare înscrisă în documentele de identitate, în planurile de cadastru şi în orice plan al oficialităţilor, sunt acum mutaţi pe hîrtie, pe o stradă cu nume comun, maghiar. Un pas mic, am spune, dar atît de important în trasarea / anularea graniţelor etnice, adînc înrădăcinate. "Dacă cineva nu ne spune că este în interesul nostru, nu venim", afirmă la un moment dat Gyuri. Neîncrederea pîndeşte şi de o parte, şi de cealaltă, într-un soi de contra-cultură sistematică şi dăunătoare tuturor.
Urmează o serie de peregrinări în cîteva fundături ale economiei socialiste. "Prima dată am crezut că erau ţigani care locuiau în casele astea, dar erau maghiari". Lipsurile materiale devin astfel o trăsătură naţională, dată de condiţiile macro-economice şi nu de discriminări etnice. Ceea ce se incriminează aici - dacă asta este ceea ce îşi propune filmul, nu sunt neapărat prejudecăţile faţă de ţigani, ci dificultăţile de integrare într-o societate închisă şi săracă.
Într-un final, la Pesta, Gyuri descoperă un club de socializare unde ia contact cu o întreagă cultură a ţiganilor care s-au integrat în societate. Iar asta fără sacrificarea rădăcinilor. Cea mai bună dovadă este că fac parte din comunitatea activă, drept pentru care sunt şi prezentaţi în film (deşi, pe de altă parte, nu ştim cîţi alţii asemenea lor nu şi-au şters originile tocmai pentru a cîştiga mai uşor acceptarea majorităţii). Poveştile lor de viaţă capătă expresie şi sens, din ambiţia de a oferi conştiinţă de grup romilor, pentru a-i ajute să se integreze şi, în acelaşi timp, să rămînă ei înşişi. Existenţa unei societăţi civile poate părea incredibilă din perspectivă românească, în care orice formă de asociere comunitară a fost aprig prigonită de regimul ceauşist, dar pare că Budapesta din 1978, deşi tot comunistă, era mult mai deschisă.
Încet, încet, înrîurit şi de modelele pe care le întîlneşte, dar şi de voinţa de care dă dovadă, viaţa lui Gyuri intră pe un făgaş ascendent. Menţine slujbe stabile, reuşeşte să îşi completeze educaţia, se încadrează cu succes în societate.
O scurtă incursiune acasă îi demonstrează acestuia, încă o dată, preţul plătit (lipsa celor dragi), dar şi ceea ce a cîştigat: un viitor în societate. În final, alegerea nu poate să fie decît una singură: înapoi în marele oraş. Acolo nu are căldura umană din sat şi nici măcar familia alături, însă este locul unde îşi urmăreşte potenţialul într-un înţeles mai plenar decît în satul natal.
Aşadar, Cséplö Gyuri / Cetăţeanul Gyuri este şi un film despre modernizare, despre contrastul între sat, blocat în trecut, îngheţat în timp, prejudecăţi şi ignoranţă şi respectiv oraş, teritoriu al oportunităţilor chiar dacă dureroase şi scumpe. Pînă la urmă, o poveste de succes şi autodepăşire.