Sub pretextul protejării lor, naziştii şi-au arestat practic oponenţii, fie că era vorba de comunişti, marxişti, social-democraţi sau ziarişti incomozi. Profitând de sprijinul şi entuziasmul populaţiei care de multe ori a participat benevol la aceste misiuni, naziştii au transformat şcoli dezafectate, cluburi ale tinerilor sau fabrici în închisori pentru aceşti duşmani ai poporului care trebuiau reeducaţi în adevăratul spirit german. În primăvara anului 1933 erau deja arestaţi circa 200.000 de oponenţi ai sistemului. Era un preambul a ceea ce avea să urmeze.
Filmul lui Ute Adamczewski se concentrează asupra Saxoniei, una dintre zonele în care epurarea a fost foarte dură pentru că naziştii se temeau de numărul semnificativ de membri şi simpatizanţi ai Partidului Comunist concentraţi în această regiune, care le-ar fi putut crea probleme. Motivele arestării nu au fost susţinute de probe, armele şi muniţia invocate nefiind niciodată găsite la domiciliul victimelor după cum reiese foarte clar din procesele verbale întocmite. Singura vină reală a celor arestaţi rămânea, aşadar, curajul de a gândi diferit.
Evenimentele sunt reconstituite apelând la documente oficiale, memorii, scrisori şi mărturii ale celor care au ajuns în aceste închisori. Fragmente din aceste surse sunt redate de către o voce feminină în timp ce camera ne prezintă într-un ritm lent ceea ce există în acest moment pe amplasamentul fostelor locuri de detenţie. Uneori clădirile încă există şi au fost transformate în muzee, alteori pe locul lor nu a rămas decât o placă comemorativă mai mult sau mai puţin vizibilă care să amintească de atrocităţile comise acolo, alteori nu mai există nici o urmă, ci doar blocuri de locuinţe cenuşii. Singura constantă pare a fi natura, copacii, râurile, câmpia întunecate şi amorţite, martori tăcuţi ai unei perioade de teroare. Bănuiesc că regizoarea nu a ales întâmplător să-şi filmeze documentarul iarna, într-o lume rece şi deprimantă.
S-a spus că filmul urmează liniile documentarului istoric clasic, cu cadre lungi, panoramice, cu clădiri filmate cu încetinitorul, oamenii fiind de multe ori absenţi sau accesorii nesemnificative. Ceea ce pentru ochiul criticului poate fi o delectare, pentru ochiul privitorului obişnuit, învăţat cu dinamica documentarului de azi, poate fi prea static şi prea monoton. Statut şi teren nu este din acest motiv un documentar facil, ci unul care îşi invită privitorul la meditaţie, la punerea în oglindă a trecutului cu prezentul şi chiar cu viitorul.
Această intenţie reiese şi din intercalarea în naraţiune a unor fragmente din ziare sau mărturii din zilele noastre legate de actele de vandalism sau de agresiunile comise de tinerii de extremă dreaptă pe străzile aceloraşi oraşe în care acum ceva zeci de ani se găseau lagărele de reeducare a cetăţenilor germani. Trecutul riscă să fie uitat, clădirile sunt martori muţi ai ororilor şi chiar dacă sunt încă în picioare nu pot ţine locul memoriei colective. Fac parte din ea, dar nu i se substituie. De asemenea, nu pot stârni empatie. Spun acest lucru pentru că documentarul rareori mi-a stârnit emoţii, ţintind mai mult intelectul decât inima. Unul dintre momentele de acest fel este mărturia lui Heiner Muller care ne povesteşte despre noaptea în care a fost arestat tatăl său, fost funcţionar în Partidul Social Democrat. Cămăşile brune au venit undeva în jur de patru dimineaţa, l-au lovit şi ridicat pe bărbat de acasă. Fiul său s-a prefăcut că doarme. A doua zi, copilul a ieşit să-şi întâlnească prietenii care se jucau de-a războiul cu soldăţeii de plumb. Soldăţei "care cădeau ca muştele", după cum ne spune povestitorul. Copiii au refuzat să se joace cu el şi să ia masa împreună pentru că, peste noapte, devenise fiul unui criminal. Copilul ştia că alţii erau criminalii, dar ştia, de asemenea, că nu ar fi fost o idee bună să le spună acest lucru prietenilor săi. De altfel, spune el, aveau să afle singuri 12 ani mai târziu cine erau adevăraţii criminali.
Zustand und Gelände / Status and Terrain / Statut şi teren este un documentar inteligent, bazat pe surse din arhive şi care îşi propune nu doar să ne arate o pagină neagră din istoria Germaniei, ci să tragă şi un semnal de alarmă asupra a ceea ce ar putea să fie dacă nu suntem atenţi. Extremismul este prezent în viaţa cetăţii ne spune Ute Adamczewski şi nu are nevoie decât de uitarea şi neatenţia cetăţenilor preocupaţi doar de propria viaţă pentru a modela viitorul. Filmul este, dacă vreţi, un mod original de a ilustra ideea conform căreia cine îşi uită istoria este condamnat să o repete.