Mă gândeam cu nostalgie la generaţiile de excelenţi documentarişti ai SahiaFilm, privind acum selecţia densă, diversă, incitantă adunată de organizatorii OWR 2020. Alte timpuri. Altă lume. Alte documentare. Libertatea de mişcare, de gândire şi abordare a realităţilor oferă tentaţii cinematografice la tot pasul. Şi... mai departe? Cine vede aceste filme, dintre care unele sunt remarcabile? Din sălile de cinema au fost izgonite, căci lumea venită acolo plăteşte pentru un tacâm numit distracţie - Coca-Cola - popcorn. Televiziunile, comerciale sau publice, nu mai vor să ştie de ele. Le-au înlocuit fie cu seriale inepte, fie cu talk-show-uri cu pretenţii fals luminatoare.
Da, rămân cele câteva canale gen Discovery, Viasat History sau Digi World, unde suportul informativ este predominant. Cum s-ar zice - alte neamuri: mai bogate, mai băţoase. Din nenorocire, Canalul european Arte a fost eliminat din mai toate grilele de program ale cablagiilor limitaţi, pragmatici, chiar alergici când aud de cultură: parcă le vine să scoată nu pistolul, ci foarfeca.
Mai există o raritate, aici la noi: canalul Cinetronix, terenul exclusiv al unui creator complex, de tipul "eu centrez, eu dau cu capul": Cosmin Nicolescu - scenarist, regizor, operator, monteur, compozitor. Producţiile sale curg în ritmul vetust al Tele-enciclopediei anilor '70-'80 din secolul trecut şi se adresează celor pasionaţi îndeobşte de istorie. Găsim adevărate incursiuni - interesante, restitutive, adresate îndeosebi trecutului îndepărtat. Şi unor generaţii... tot mai greu de cucerit.
Şi atunci, cine vede aceste filme? Rude, prieteni, eventualii sponsori şi pasionaţii care frecventează festivalurile de gen.
Pentru că mişcarea documentaristă actuală - cred că putem vorbi despre aşa ceva - afirmă o sete de cunoaştere a realităţilor, dincolo de aparenţele ambalate strălucitor şi conformist. Scormonirea cu camera de filmat reprezintă, în sine, un act de cunoaştere - unul ireverenţios (în sensul bun al cuvântului), neliniştit(or) chiar destabilizator pentru multe din rânduielile politice şi sociale. Din păcate, ocolirea sălii de cinema şi a grilelor TV a favorizat moda producţiilor de lung (foarte lung, uneori chiar prea lung) metraj, de parcă filmul ar fi un cupon de stambă, vândută la metru. Curios cum într-o lume a videoclipurilor, a mesajelor virtuale reduse la cote aproape ridicole, tinerii aceştia dedicaţi cunoaşterii şi reflectării documentare a realităţilor tind să ocupe maximum de loc pe minimum de suprafaţă. Cu toate dezavantajele ce decurg de aici în privinţa costurilor. Şi a audienţelor.
Mă uitam la Funeralii de stat, făcut de celebrul Sergei Loznitsa: nu că are fix 135 de minute, dar repetă la nesfârşit (parcă fără o minimă selecţie), miile de cadre, înregistrate la ordin de zeloşii cineaşti de serviciu sovietici, la moartea lui Stalin. Ele par puse acolo ca pe o bandă rulantă sau la normă de metraj - procedeu agreat de urmaşii Tătucului îngropat cu surle, trâmbiţe, popor şi cineaşti prin preajmă, dar repetitiv până la saturaţie (să evităm termenul plictiseală) azi, când totuşi se poartă altceva.
Japoneza Aya Koretzky vine şi ea cu un film de 110 minute, descriptiv şi monoton (A volta ao mundo quando tinhas 30 anos / Călătorie în jurul lumii când tu erai de vârsta mea) despre peregrinările tatălui său prin lumea largă (Europa, Africa de Nord şi Statele Unite ale Americii) în cursul anilor '70, până ce acesta - e drept, în deplină cunoştinţă de cauză mondială - s-a decis să lase Japonia natală pentru Portugalia post-colonială. Da... această hălăduială paternă, ilustrată prin notaţii de jurnal personal şi sute de fotografii recuperate şi filmate filial, în amestec cu câteva secvenţe "mişcate" la bătrâneţea sa finalmente iberică, are - sunt convins - o mare valoare sentimentală. Efort, dăruire, recunoştinţă... din partea unui copil recunoscător. Dar pentru altcineva? Greu de presupus că poate emoţiona în afara cadrului strict familial. Pe mine, cel puţin, m-a lăsat rece.
Măcar Le village / Satul (r. Claire Simon, Franţa, 2019) şi-a împărţit cele 510 minute în 10 episoade. Este istoria unei iniţiative remarcabile avute de un oarecare Jean-Marie Barbe (localnic din satul francez Lussas), care a izbutit organizarea unui festival anual de filme documentare făcute de pasionaţii şi profesioniştii documentarului din Franţa. Sunt acolo... de toate pentru toţi: poveşti, încurcături, discuţii, blocaje, eforturile unei mici comunităţi de a se identifica şi autentifica pe plan internaţional prin fenomenul filmului documentar (deocamdată doar) naţional. O performanţă-far este crearea şi dezvoltarea unei platforme online, unde pasionaţii deveniţi abonaţi pot viziona zilnic câte un titlu de autor. De aici până la dezideratul construirii unei şcoli de film documentar, la care să fie invitaţi să predea (cursuri la fel de online, cu sesiuni estivale live) personalităţi din domeniu, o fi cale lungă - multe alte episoade - dar frumoasă. Şi care merită parcursă. Deci, se pot ocoli obstacolele instituţionale ale difuzării clasice? Se pare că da.
Sans Frapper / That Which Does Not Kill / Ceea ce nu ucide (r. Alexe Poukine - Belgia, Franţa, 2019) aduce în faţa celor interesaţi o serie de interviuri cu fete / femei care au fost violate şi care au găsit tăria interioară să se expună unei adevărate vivisecţii pe care o face camera de filmat asupra lor. Adunând impresiile - a căror sinceritate e greu a fi pusă la îndoială, dat fiind prim-planurile şi cadrele-secvenţă - apare o concluzie surprinzătoare, chiar dacă nu tocmai corectă politic: "treaba aceea" nu ar fi musai ceea ce ne imaginăm de obicei. Ideea pe care Alberto Moravia o avansase în a lui La Ciociara, roman ecranizat în 1960 cu Sophia Loren şi Jean-Paul Belmondo, în regia lui Vittorio De Sica. Cel puţin aceasta este mărturia Adei despre experienţa la care a fost supusă când avea 19 ani, împănată / extinsă / diversificată cu alte descrieri desprinse din mărturia fetei şi la care au acceptat să completeze, din propria experienţă, alte cunoştinţe ale regizoarei. Într-o atare manieră, sinceritatea devine o miză periculoasă şi totuşi atinsă. Cu extensiile de rigoare privind suferinţa, deruta, apoi - obligatoriu - depăşirea momentului şi evitarea sau adaptarea la rezonanţele sociale.
Un film cu certitudine interesant este The Visit / Vizita (r. Jorge Leandro Colás, Argentina, 2019). Undeva, într-o pustietare argentiniană (pentru amatorii de city break-uri, oraşul se numeşte Sierra Chica), pivotul aşezării îl reprezintă puşcăria. Dar nu asupra ei îşi concentrează autorul atenţia, căci - prin forţa împrejurărilor - investigaţia sa curioasă se va opri la gardul stabilimentului. Mai departe, nu are aprobare să pătrundă; se pare că nici nu l-a interesat chestia asta. El se opreşte de partea "liberă" a gardului, acolo unde, zi de zi, se înghesuie zeci, câteodată chiar sute de femei venite să-şi viziteze bărbaţii: soţi, taţi, părinţi, copii, complici, iubiţi. Regimul totuşi lejer de prizonierat al pârnăiaşilor pare a permite vizitele destul de frecvente, împărţite între cele cu caracter "regulat" sau "conjugal".
Venite de la depărtări mai mari sau mai mici, adevărate navetiste pe drumul puşcăriei, ele şi-au creat relaţii umane strânse, între ele sau cu puţinii localnici al căror negoţ le ajută să se cazeze, să se schimbe vestimentar, să se gătească, să cumpere diverse alimente ori să-şi lase spre păstrare lucrurile cu care nu e voie să pătrundă dincolo. În aşteptarea intrării, această originală "adunare a femeilor" (cu destule tangenţe aristofaniene) palpită, se agită, se descarcă de amintiri, dorinţe sau obsesii - fiecare din belşug. Amărâte, dar totuşi fericite acolo, în preajma celor apropiaţi, se confesează sau doar se maimuţăresc, tremură de dor(inţe) ori de spaimă, de supărare, de... cine mai ştie ce? Având suficient material faptic, bine cercetate şi surprinse pe peliculă, filmul acesta de puţin peste o oră te ţine atent, te amuză ori te întristează, dacă eşti mai sensibilos-compătimitor. Da... e o lume aparte. Mică, dar agitată, fremătând şi sperând la niscai mărunţişuri, firmiturile vieţii.
Tot despre nişte firmituri (şi acelea, doar visate) povesteşte filipineza A Yoon în filmul ei intitulat Overseas / Peste mări (Belgia - Franţa, 2019). Personajele ei - compatrioate amărâte care speră să răzbească din sărăcia lor endemică şi se pregătesc să meargă ca servitoare în ţările occidentale mai avansate economic. Cursurile de iniţiere, apoi de perfecţionare în arta slujirii la stăpâni pretenţioşi, adesea hachiţoşi, imprevizibili în comportament, chiar primejdioşi în "arta violului", dar nu numai, adună în faţa camerei o lume aparte: inocenţă, incertitudine, teamă, vise, spaime... şi câte şi mai câte. Femei încă tinere, a căror principală încercare este să-şi părăsească nu doar locurile, ci şi prietenii, obiceiurile, familia... Să-şi depăşească limitele - şi aşa, chinuitoare - ale supunerii. Să accepte (musai ca de bună voie) o fractură existenţială majoră. Să se lase în seama depărtării care le rămâne. Secvenţa finală, a despărţirii de copilaşul care doarme, fără a bănui că, la trezire, nu-şi va mai vedea mama decât prin ecranul telefonului, poartă o notă de duioşie greu de egalat.