Studii: Absolvent al Facultăţii de Teatru şi Film, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, specializarea Artele spectacolului (Actorie), clasa Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuţiu, Tudor Lucanu, Ciprian Scurtea.
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Grup, cu Conflictual
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Niko Becker: Mereu m-au atras grotescul şi formele distorsionate, nu doar în actorie, ci şi în artele plastice. Uneori am tendinţe de absurd şi îmi plac foarte mult tragicomediile. Astea sunt gusturile mele personale, dar mă raliez de fiecare dată la cerinţele proiectului.
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
N.B.: Întotdeauna mi se pare greu să dai definiţii. De la pisoarul lui Duchamp încoace, graniţa între ce poartă numele de artă şi ce nu este destul de subţire. Din această lipsă de reguli s-au născut şi în lumea teatrului o mulţime de forme separate (teatrul-dans, performance-uri, teatrul senzorial, etc.). A veni cu o definiţie fixă a teatrului e cumva echivalent cu a propune nişte reguli, de aceea mă feresc de definiţii, mai ales în artă. Vreau să mă păstrez cât de cât deschis faţă de orice formă teatrală. Dar cred că există un lucru care diferenţiază teatrul şi neteatrul. Acţiunea. Dacă există acţiune, dacă se întâmplă ceva acolo pe scenă (sau în parc), este teatru iar dacă nu, vorbim de instalaţie umană.
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
N.B.: Poate e latura mea ludică. Poate e şi nevoia mea de a mă exprima artistic pe un anumit subiect. Poate nu mă recomandă nimic.
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
N.B.: Nu ştiu cum e asta cu motivaţia. Nu am nevoie de multă convingere de sine, pur şi simplu vreau să fac. Parcă de când a început pandemia am din ce în ce mai mult chef. Sper ca în viitor să nimeresc într-un teatru sau într-o trupă cu oameni buni şi pe scenă şi la suflet. Echipa şi oamenii cu care lucrez contează foarte mult pentru mine.
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie/speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
N.B.: Nu vreau să fiu pesimist, dar nu cred că sălile de teatru se vor deschide în următoarele 6 luni. În schimb cred că până atunci vor mai ieşi câteva formate noi de teatru online sau în aer liber, cum au apărut deja la Sibiu şi în alte locuri. În 5 ani poate că domeniul teatral deja va fi mult mai ramificat şi vor exista o grămadă de forme noi de teatru. Cine ştie, poate unii vor dezvolta ideea de teatru online. Iar poate în 20 de ani, ca şi contracurent al digitalismului, apare din nou romantismul. Asta chiar ar fi mişto.
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
N.B.: Cred că sistemul teatral românesc este puţin în urmă faţă de sistemele de afară. Am rămas mască când am văzut spectacolele de la Schaubühne Berlin online (şi erau online). Nu spun să-i imităm, dar cred că lipsa lor de clişee dramatice este ceva către care am putea aspira. Uneori am senzaţia că suntem puţin pierduţi şi în loc să acceptăm asta şi să căutăm în neantul ăsta de posibilităţi, ne întoarcem la ce s-a mai făcut în trecut, urmărind un ideal mort. De aceea cred că stagnează evoluţia teatrului românesc. Încă ceva: poate ar trebui să nu mai producem spectacole pe bandă rulantă. Perioadele de repetiţii sunt prea scurte şi se vede în spectacole că lucrurile sunt tratate superficial şi neasumate din cauza lipsei de timp. Două luni de repetiţii (în cazurile bune) nu sunt destule pentru un text de 50 de pagini dacă într-adevăr îţi propui să faci ceva. Bineînţeles, perioadele mai lungi de repetiţie presupun din nou bani şi birocraţie. Poate ar prinde bine o reconfigurare completă a sistemului teatral românesc.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
N.B.: Să acţionez.
R.R.: Actorul trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
N.B.: Depinde foarte mult de context şi de formă. Bineînţeles că fiecare are dreptul la liberă exprimare, dar din momentul în care un actor doar vorbeşte despre politică într-un live pe Instagram nu cred că mai contează statutul lui de actor, ci doar statutul lui de cetăţean. Dar dacă live-ul are o anumită formă artistică care necesită şi calităţi actoriceşti, platforma Instagram se transformă într-un fel de scenă şi atunci mi se pare chiar mişto să atingi nişte subiecte actuale, dar pentru că eşti actor, eşti cumva obligat să foloseşti mijloace de expresie mai variate.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
N.B.: Unul dintre cele mai tari puncte este accesul la informaţii. Găseşti orice pe internet. De la lecţii de mandarină la tutoriale de îmblânzit scoici. E un mare avantaj. Graniţele culturale sunt mai uşor de depăşit. Engleza se ştie. Avem multe surse de inspiraţie. Ca puncte slabe, aş spune că suntem o generaţie destul de sensibilă şi nesigură. Punem prea mult preţ pe părerile altora. Poate şi ăsta este un efect secundar al societăţii din ce în ce mai raţionale, plină de ecrane. Când vezi pe internet în ce imensitate de lume trăieşti e normal să te simţi mic.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea/ar trebui să se întâmple apoi?
N.B.: Aşteptări nu am prea multe. Este acolo o mică speranţă în legătură cu o angajare, dar ştiu că situaţia în care ne aflăm nu e tocmai optimă. Mă mulţumesc cu un modest a fi văzut şi mă bazez pe memoria de lungă durată a directorilor şi a regizorilor.
R.R.: Cât de compatibil eşti/te simţi cu teatrul-dans?
N.B.: Îmi place mişcarea foarte mult şi tot ce înseamnă teatru fizic, mască, etc., dar trebuie să recunosc că teatrul-dans nu e neapărat nişa mea. În acelaşi timp nici nu mă deranjează să încerc.
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
N.B.: Cât de des se poate. Din păcate în ultimul timp nu s-a prea putut, dar vă zic de când încă se putea. Eu personal, ca actor, tind să alunec într-o zonă foarte raţională de analiză când privesc un spectacol, ceea ce nu e întotdeauna bine. Un spectacol, orice operă de artă de fapt, trebuie privit iraţional, emotiv. Trebuie să fii deschis ca să te poată atinge şi să te laşi cuprins. Din păcate, uneori chiar nu mă pot abţine şi tind să analizez raţional orice element, mai ales la spectacolele mai slabe. Nu e nici rău neapărat. Se învaţă multe dintr-o analiză a unui spectacol, dar nu îţi dai ocazia să o savurezi la maxim.
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actor?
N.B.: Sincer, până acum, nu prea m-am întâlnit cu critica de teatru şi asta o face irelevantă pentru mine în momentul de faţă.
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
N.B.: Mă încântă repetiţiile cu colegii mei pentru că putem să ne certăm şi nu se supără nimeni. Mă încântă viralele. Nu mă încântă, adică mă întristează, să vad actori buni care nu joacă. Un spectacol bun îmi oferă satisfacţie. Mă dezamăgeşte individualismul şi actorii care se înjosesc.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
N.B.: Roland Bordás, actor la Teatrul Naţional din Budapesta. Sunt foarte curios cum gândeşte el un moment dramatic şi mai ales cum reuşeşte să-l păstreze viu de fiecare dată.
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
N.B.: Fiţi deschişi!