Primul episod începe cu fotografii din Primul Război Mondial ale unor cadre medicale militare, în timp ce vocea lui Heise citeşte scrisori şi eseuri ale bunicului său matern, criticul literar Wilhelm Heise, ce lamentează cu privire la grozăviile războiului, capotarea culturii europene într-o măcelărire animalică. Conţinutul acestora, din ce în ce mai pacifist, se transformă în cele din urmă într-o poveste de dragoste din timpul Republicii de la Weimar.
Romanţa este acompaniată de imagini ale Berlinului de astăzi. Liniştit, fără nazişti sau alte turbulenţe, ci doar cu îndrăgostiţi sărutîndu-se în staţiile de metrou. Imaginile din Berlinul de astăzi, suprapuse peste scrisorile de dragoste din vremea prigoanei totalitare, arată că îndrăgostiţii au fost dintotdeauna aceiaşi, şi, indirect, pledează contra oricărui regim politic care ar dori să impună reguli arbitrare şi artificiale asupra acestei realităţi general umane.
Apoi, tensiunile politice ce se acumulează încep să intre, nepoftite, în corespondenţa dintre îndrăgostiţi. Antisemitimismul începe să capete un contur din ce în ce mai hidos, ameninţînd în cele din urmă să devină letal.
Alegînd să creeze tensiune între coloana sonoră, dominată de vocea ce recită scrisorile trimise celor dragi de o familie de evrei ce urma să piară în Shoah şi imaginile cumva atemporale sau neutre ale Berlinului de acum (cum ar fi străzile înceţoşate filmate prin fereastra din spate a unui tramvai în mişcare, într-o după-amiază tîrzie, întunecată, ploioasă), regizorul alege să creeze un documentar-memorial. Orice explicaţie care s-ar adaugă nudităţii cuvintelor celor dispăruţi apare ca o întinare a memoriei acestora.
Din contră, sentimentele, speranţele şi apoi fricile şi dramele acestora, citite cu voce egală, ca o rugăciune sau, mai precis, ca un pomelnic la liturghie, capătă o aură sacră. Ceea ce odinioară au scris oameni în carne şi oase, fragili şi schimbători, intră acum, retrospectiv, într-un regim al contemplaţiei, într-o sacralitate a tragicului. Grămezi, de lemne scoase din construcţii sau de moloz, devin simboluri ale mormintelor evreilor.
Caracterul memorial este subliniat şi de perindarea pe ecran a unor pagini scrise la maşină de autorităţile naziste care inventariau evreii ce urmau să piară în lagăre, din cînd în cînd fiind subliniate numele autorilor scrisorilor ale căror voci sunt reînviate prin actul de a citi al regizorului.
Într-un sfîrşit, scrisorile din lagăr povestesc înfrîngerea iminentă a naziştilor, în timp ce camera priveşte către vechi fabrici comuniste, dezafectate. Peste ele şi peste sălbăticia din jur se profilează palele ameninţătoare ale unor turbine eoliene. Umbrele mişcătoare par să amintească de sufletele care zboară, încă, asupra acelor locuri.
Pare că scopul documentarului este să ajute sufletul audienţei să cuprindă grozăviile prezentate, ştiute, dar care trebuie repetate şi internalizate în moduri cît mai sensibile cu putinţă.
Informaţiile contextuale lipsesc cu desăvîrşire: pînă la urmă, ar fi aberant să ne întrebăm care au fost factorii sociali ai Germaniei ce au condus la aceste abominaţiuni. Oricum ar fi, le cunoaştem din cărţile de istorie.
Al doilea episod, deja după război, se concentrează asupra poveştii de dragoste dintre anii 1958-1952 între Rosemarie (Rosie) Heise, devenită activistă comunistă din RDG şi Udo, un pasional student la drept în RFG, narată prin fotografii şi peisaje bine alese ale celor doi tineri, mai mult sau mai puţin îmbrăcaţi.
Pe ici, pe colo, sunt presărate şi opinii politice ale lui Udo, unele înzestrate cu o clarviziune incredibilă pentru anul 1951. Acesta consideră, de exemplu, politica Occidentului drept sigură, chiar dacă înceată (analize ce au drept corolar vizual un marfar imens care se apropie inexorabil către cameră).
De altfel, filmul este obsedant marcat de trenuri (în special marfare), care punctează filmul cu prezenţele lor masive, scîrţîitoare, periculoase în mişcarea lor greu de oprit şi imposibil de deturnat, impunînd o perspectivă asupra istoriei percepută ca o realitate grea, compactă, ce se mişcă inexorabil pe şine şi care depăşeşte gîndirea prin materialitatea sa.
În cele din urmă, povestea de dragoste dintre Rosie şi Udo se va termina mic-burghez, prin alegerea ca soţ a altui bărbat: Wolfgang Heise, un intelectual comunist. Rosemarie Heise va avea doi fii cu acesta, cel mai mare fiind Thomas (regizorul actualului documentar).
Episoadele trei şi patru se desfăşoară în plin comunism al anilor 1960. Povesteşte dezamăgirea intelectualilor comunişti după dezvăluirile tragediilor provocate de Stalin în numele doctrinei comuniste, decepţie care le-a produs inclusiv boli mentale şi psihosomatice. Pe acest fundal, Wolfgang Heise, afirmă că: "acest stat, RDG, ca orice stat, este un instrument al dominaţiei". Şi atunci, ce trebuie să facem? întreabă soţia sa, activistă convinsă. "Să rămînem decenţi!" Cum era de aşteptat, oricît de mult ar fi crezut ei în idealurile comuniste, dictatura nu îi va cruţa: Wolfgang Heise va fi curînd dat afară de la Universitatea Humboldt, ca dizident. Bineînţeles, în paralel cu o supraveghere acerbă din partea organelor represive ale statului. Din mărturiile informatorilor însărcinaţi să urmărească casa soţilor Heise, aflăm, printre altele, că Rosemarie, continuă să se îmbrace elegant şi tinereşte, "în ciuda vîrstei sale înaintate".
Ultima parte, mult concentrată faţă de celelalte, aduce povestea în contemporaneitate, mai precis în 2014, cu un interludiu în 1992, an cînd comunismul dispare complet ca ideologie în RDG, într-o reflexivitate care devoalează parţial motivaţiile şi sentimentele regizorului în această călătorie istorică.
Heimat is a Space in Time / Heimat ist ein Raum aus Zeit cere spectatorului să se supună ascezei slow-cinema-ului (durează mai mult de 3 ore şi jumătate). Cuvintele sunt rostite clar, aproape fără intonaţie, fără pauze consistente, creînd, prin monotonia lor, un efect hipnotic. Imaginile, la rîndul lor, se perindă încet, meditativ, nostalgic. Aşa că se poate spune că acest film este, mai degrabă un ritual şi mai puţin o lecţie de istorie.