Andrei a fost un bebeluş care cerea atenţie. Nu era unul din aceia liniştiţi pe care îi pui într-un cărucior sau într-un sistem ergonomic de purtare şi stau acolo în pace şi dorm şi poţi să îi iei cu tine oriunde. Mă cerea atentă la el şi la nevoile lui şi am ales să fiu acolo pentru el. Asta a însemnat că multă vreme, ca să pot merge la un concert sau spectacol, trebuia să găsesc cu cine să îl las câteva ore. Sau să renunţ la a merge dacă ora era prea târzie.
Se întâmplă tuturor. Ştiu. Dar mie îmi era dor... Arta mă hrăneşte. Mă las în învăluirea unui concert sau spectacol şi mă las să mă deschid... Sau curg cu povestea unei piese / unui spectacol de teatru, intru în lumi de poveste, în trăiri transmise... mă las transformată şi eu.
Încercările de a merge cu Andrei când era bebeluş, mi-au fost grele. Pentru că nu mai puteam curge cu trăirea... Era mult despre a reveni la nevoi curente. Aici şi în viaţa asta foarte concretă.
Aşa că mi-a fost dor. Iar ăsta e contextul unui început:)
Trecuse Crăciunul (Andrei avea cam 2 ani în acel moment) şi aşteptam Revelionul. Şi în una din zilele acelei săptămâni care are oricum un alt ritm şi o altă viteză decât oricare alta de-a lungul anului, mi-am amintit cum în fiecare an, de când eram copil, în ziua de Anul Nou rămâneam cu mama mea după masa de prânz şi ne scăldăm fascinate în Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. Cum ascultăm muzica aia ce, copil fiind, mi se părea atâââât de melodioasă, cum ne uităm fascinate la decorul sălii pline de flori, la personalităţile impozante prezente şi stăteam cu dirijorul, mereu altul în fiecare an, care cu atâta măiestrie, conducea toate instrumentele alea atââât de diferite în a le face să sune magic şi coerent şi curgător şi... puteam să ne lăsăm în visare ascultând compozitori faimoşi şi arii celebre din operele lor. În reveria trăită, mi-am dat seama că vreau să îi arăt şi lui Andrei asta, că vreau să îl fac şi pe el parte din asta, aşa că am deschis pe youtube o bucată înregistrată dintr-un concert mai vechi. Am stat cu el în faţa unui ecran (nu facem prea des asta) şi am lăsat să vină spre noi un prim concert. Andrei încă nu spunea mare lucru, dar mă oprea mereu să îi arăt instrumente, să îi spun ce sunt, cum se numesc... A fost fascinant. A fost atât de atras şi curios. A fost atât de fain să fredonăm muuult după asta tot felul de bucăţi de muzică bună şi mângâietoare pentru suflet...
Câteva zile după aceea, urma să fie Revelionul. Planurile noastre cu bebeluş implicau o cină mâncată devreme şi rutina obişnuită a tuturor serilor de când se născuse. Dar acel concert văzut pe youtube a deschis ceva. Şi mi-am amintit că la Opera Română de aici de la Cluj, în fiecare an se sărbătoreşte Revelionul cu Liliacul de Johann Strauss. Începea la 18.30 aşa că am îndrăznit să visez că am putea încerca. Am luat bilete sus, ca să se vadă clădirea în ansamblul ei, să vedem bine şi orchestra şi întreaga scenă. Am luat bilete, evident, la capăt de rând, ochind de la început cele mai facile căi de ieşire în aşa fel încât să nu deranjăm pe nimeni dacă va fi cazul să plecăm mai repede sau dacă Andrei se va agita (avea totuşi doar vreo 2 ani). Ne-am îmbrăcat frumos şi am creat aşa o stare de sărbătoare intrând în clădirea impozantă a Operei. Ne-am aşezat pe scaun având în capul meu siguranţa că în realitate probabil că vom sta cam 10 minute şi apoi copilul îşi va pierde răbdarea. Şi a trecut primul act... fără să ne dăm seama. De fapt, cu foarte multă prezenţă. Andrei a stat în linişte, complet fascinat de tot ce se întâmpla. În pauză m-a întrebat detalii. Despre instrumentele din orchestră - cum se numesc, ce sunete aparte fac, cum se completează în orchestră, cum sunt poziţionate, cum dirijorul le "porneşte", le "dă avânt" sau "le linişteşte" şi creează astfel armonie şi MUZICĂ (era clar că îşi amintea că vorbisem despre asta cu câteva zile în urmă...). Apoi a fost curios să afle despre personaje, despre vocile atât de diferite...
Pfuai cum a fost pauza! Câtă curiozitate!! Ne-am plimbat prin foaier. Am mers în sus şi în jos pe scări. Am descoperit clădirea. Şi tot timpul ăsta am povestit. Eu credeam că vom merge acasă. Dar NU. Când a auzit gongul şi eu i-am spus ce înseamnă, m-a tras grăbit înapoi înăuntru. Copilul ăsta mic, şi în aproape toate celelalte situaţii complet lipsit de răbdare, a stat întreg spectacolul în linişte în braţele mele... fascinat şi curios. Şi eu am reuşit să trăiesc iar un pic din magia pe care o deschide opera, muzica în care cei ce cântă sunt chiar acolo în faţa ta şi TRĂIESC şi transmit... şi eu sunt acolo să simt.
Doamne cum m-a încărcat experienţa aia!
Am aflat destul de repede că în primele zile după începerea anului, este şi concertul de Anul Nou al Filarmonicii. Am luat din nou bilete la capăt de rând şi cu ruta de "scăpare" rapidă identificată de la început. Şi iar copilul asta a stat un spectacol întreg în braţele mele, mutându-şi ochii de la un instrument la altul în timp ce dirijorul conducea muzica printre partituri şi emoţie...
Aşa am ajuns să vânăm multe din spectacolele Operei, apoi Baletului, Filarmonicii (inclusiv superbele lor spectacole destinate copiilor). Am descoperit proiectul Notes and Ties - un proiect care, simt eu, a adus muzica clasică mai aproape de contemporan, de lumea în care trăim, a creat un pod - de care noi ne-am bucurat din plin.
Am încercat apoi multe. De la piese scurte de teatru la Studio Euphorion, la spectacolele Adei Milea care sunt atât de savuroase, ritmate, neaşteptate.
Am lăsat să vină spre noi divers şi variat.
Am ales apoi tot mai coerent ce ni se potriveşte mai mult şi pentru ce mai avem de aşteptat pentru ca să ne fie relevant.
Dar din TOATE am învăţat.
Şi cu toate am trăit.
*
Am început să scriu aici poate ca să "documentez" puţin din experienţa pe care viaţa cu Andrei a dus-o înspre atât de multă conştienţă, prezenţă şi revelaţii.
Am început doar aşa, vorbind despre cum muzica şi diferitele forme de artă au intrat în viaţa noastră şi au deschis-o.
Dar, în acest moment, îmi vine totuşi să mai adaug ceva la mărturisirea asta personală.
În perioada stării de urgenţă, am trăit cea mai profundă recunoştinţă pentru Opera Română şi Teatrul Naţional de aici de la Cluj, precum şi faţă de celelalte instituţii care au ales să ofere online înregistrări ale minunatelor lor spectacole din ultimii ani.
În perioada atât de confuză, ciudată şi plină de incertitudini pe care am trăit-o, aceste înregistrări, sau spectacolele "din sufragerie" transmise live online de diferiţi minunaţi artişti, ne-au făcut să ne simţim din nou NORMALI, ne-au încărcat inimile şi au oferit un foarte bine venit moment de pauză...
DAR...
Nimic nu se compară cu momentul când eşti în sala de spectacol, se face linişte, se sting luminile, îţi simţi liniştea din tine şi inima bătând în anticipare a ceva ce ştii că va urma şi care de obicei nu dezamăgeşte... şi apoi se deschide cortina... şi TOTUL începe, şi bucăţi de suflet se tot deschid, şi simt cum mă încarc cu BINE şi FRUMOS, cum Binele şi Frumosul din mine au loc acum din nou să fie şi să iasă înspre lume.
Ne e dor de a fi acolo, şi nu doar pe o terasă sau în Piaţa Unirii.
Vrem la Operă!
Vrem la Teatru!
Vrem la Filarmonică!
Din nou.
Da. Ok. Cu respectarea măsurilor de siguranţă!
Dar publicul care merge să trăiască Arta, e un public care cunoaşte, în marea lui majoritate, Respectul. Serios, dacă îţi venea să tuşeşti în timpul unui spectacol, apăi te ţineaaaai, frate, până era musai musai şi atunci tuşeai cât se poate de discret. Nici să te fâţâi pe scaun nu îţi venea, ca să nu îi scoţi din stare pe oamenii de lângă tine.
Aşa că las aici un mesaj care merită dat mai departe. Poate un mic manifest!!
E important să se reia spectacolele de operă, teatru, balet, concerte!
E important pentru sănătatea noastră mentală şi emoţională
Eu trăiesc adâncă recunoştinţă pentru tot ce am primit de la artişti de-a lungul vieţii. Am crescut datorită dăruirii lor, aşa cum nu aveam cum să cresc în alt fel.
Şi Andrei de asemenea.
Haideţi să se poată din nou!
E important să se poată din nou.
Pentru noi toţi!
Ştiţi, nu am vorbit deloc aici despre cum a fost afectat "sectorul" acesta. Ştiu actori şi muzicieni care au fost loviţi greu de situaţia prin care trecem. Şi financiar. Şi din faptul că nu reuşesc să mai facă repetiţii ÎMPREUNĂ. De multe ori arta asta se întâmplă în sinergie. Şi între artişti. Şi între artişti şi public...
Dar nu vorbesc despre asta aici. Sunt alţii care scriu despre bucata asta care e tare taaaaare greu de dus.
Eu scriu despre noi.
Oameni obişnuiţi.
Mici şi mari.
Care avem atât de mult de câştigat şi de crescut... atât de mult de a ne reechilibra şi a rămâne "sănătoşi" datorită artei!
Atât...
Haideţi să se poată din nou!
