Ceea ce nu spune titlul, dar ea însăşi afirmă, este că întotdeauna pierde. Asta nu pentru că ar fi o avocată slabă - din contră, este temută de către procurori -, ci pentru că, în conformitate cu propriilor declaraţii, "securitatea statului este un dragon mai puternic decît dreptatea".
Ceea ce putem vedea direct, cu ochii noştri, este mult mai puţin decît atît: o femeie sexagenară, mică de statură, dar plină de vervă. Fumătoare înrăită (cu un ten îmbătrînit înainte de vreme), cu pasul hotărît şi cu privirea inteligentă, cu vocea puternică şi clară, gata să ridice tonul pentru a ironiza sau apăra, cu argumente legale, "luptătorii pentru libertate".
Încă din generic, Lea Tsemel este caracterizată şi printr-o grafică alb-negru, în care extrase din ziare privitoare la controversele politice iscate de ea apar suprapuse chipului şi corpului său. Înţelegem că avocata este deopotrivă o profesionistă, dar şi o figură publică, în care oamenii îşi proiectează, prin intermediul presei scrise, opiniile şi valorile politice. Funcţional, grafica va fi utilă şi ca modalitate de a proteja identitatea inculpaţilor, înlocuind elegant procedeul comun al blurării.
Însă Lea Tsemel nu a fost întotdeauna aşa. Ba, a fost chiar opusul a ceea ce vedem şi ştim astăzi, din acest documentar, despre ea. Întorcîndu-se în trecut, filmul interoghează cauzele transformării sale dintr-o evreică crescută într-o familie sionistă care abia scăpase de Holocaust, într-un apărător fervent al drepturilor palestinienilor. Schimbarea a început cînd era studentă la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi s-a oferit ca voluntar în scurtul război din 1967 (cunoscut ca Războiul de Şase zile, a avut loc între 5-10 iunie 1967, între Israel şi alianţa dintre Egipt, Siria şi Iordania). Imaginile din arhiva personală o arată Lea Tsemel ca participant activ la război, îmbrăcată în uniforma de soldat şi cu o mitralieră în mînă (şi deducem că nu a fost în nici un caz de decor...). Ca o ironie a istoriei, a fost prima evreică ce a ajuns la Zidul Plîngerii. Dărîmarea cu acel prilej a cartierului marocan din jurul Zidului de către autorităţile militare israeliene imediat după ocuparea Oraşului Vechi al Ierusalimului a generat întrebări în sufletul ei privind dreptatea cu care statul israelian îi trata pe locuitorii anteriori ai acelui teritoriu controversat. Îndoieli comprimate într-o lozincă a activiştilor de stînga, care, în contra entuziasmului general ce a urmat extinderii teritoriale de după război, suna cam aşa: "Am fost înşelaţi. Teritoriul acesta NU a fost un pămînt fără oameni pentru oameni fără pămînt".
În toiul acestui tumult politic o cunoaşte viitorul ei soţ, Michel Warschawski. Acesta analizează, deopotrivă şăgalnic şi pertinent, motivaţia mişcărilor contestatare studenţeşti prin propria istorie: "Nu ştiu dacă m-am înscris pentru ideologie sau pentru picioarele ei". Şi, fiind probabil bănuiţi de necredinţă, ni se arată fotografii cu Lea Tsemel studentă, în fustă mini. În sfîrşit, îi dăm dreptate...
Turnura completă petrecută în studenţie durează şi acum, aproape independent de voinţa ei. Asta nu înseamnă că îşi trădează patria, aşa cum este uneori acuzată. Chiar dacă, de exemplu, îndrăzneşte să afirme la Televiziunea Israeliană că "israelienii nu au dreptul să le spună palestinienilor cum să sufere", paradoxal, Lea Tsemel aduce un compliment puternic societăţii israeliene.
Cumva, tocmai din puterea contestărilor provine rezilienţa unei societăţi. Şi, foarte important, din simţul dreptăţii, din puterea de a judeca după lege faptele la care oamenii de rînd, sub puterea emoţiei şi a fricii, ar răspunde cu preceptul biblic al talionului: "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Căci, aşa cum am văzut, Israelul nu e guvernat şi nu judecă după legile Bibliei, ci în conformitate cu un sistem de drept modern. Tocmai în conformitate cu idealul de dreptate făurit în urma ideilor iluministe, Lea Tsemel afirmă, la un moment dat, că a fost promovată în ochii opiniei publice din "avocat al diavolului" în "avocat al drepturilor omului" (concept iluminist prin excelenţă).
Ca în orice documentar cu minime pretenţii de obiectivitate, portretul său este întregit şi cu mărturii ale celor apropiaţi. Fiica sa, de exemplu, întrebată dacă nu cumva resimte frică din asocierea cu mama sa, răspunde că, dimpotrivă, o simte pe aceasta ca pe un talisman: dacă ar striga pe stradă că este fiica Leei Tsemel (în arabă!), ştie că nimic nu i se poate întîmpla.
Maternitatea amazoanei legale este exprimată şi în legătura strînsă cu o activistă, feministă şi intelectuală palestiniană, Hanan Ashrawi. Aceasta îşi aminteşte cum, în mijlocul multelor procese importante, i-a alăptat fiica avocatei, creîndu-se astfel o profundă legătură umană.
Clar, portretul este encomiastic. Lea Tsemel apare drept un fel de David juridic, de sex feminin, care luptă cu Goliatul sistemului de justiţie şi de securitate israelian. Ca şi David, are propriile îndoieli şi propria smerenie. Însă, tot ca David, nu are încotro decît să ducă această luptă, pe care practic nu o poate abandona, căci face deja parte din ea.
Pe de altă parte, ca multe alte documentare israeliene, actualul film prezintă viaţa dilematică a unei democraţii, dar nu are curajul să se aventureze prea mult "dincolo", în mintea şi în sufletul celor care o atacă şi apoi sunt acuzaţi de terorism. Nu explorează îndoctrinarea la care au fost supuşi aceştia din urmă, psihologia acestora care, în anumite cazuri, duce la ucidere sau religia degenerată care îi îndeamnă să ia vieţi, chiar dacă viaţa e înţeleasă de toate religiile ca un dar exclusiv al divinităţii.
Sistemul de justiţie israelian apare aici ca nedrept, prea dur cu copilul şi femeia acuzaţi de terorism pe care îi apără Lea Tsemel. Chiar alegerea acestor două categorii de acuzaţi demonstrează o părtinire deliberată ce apelează, subliminal, la empatia audienţei şi minimizează implicit, gravitatea faptelor lor şi suferinţa celor care le-au căzut victimă.
Dar, pînă la urmă, chiar dacă are în centrul atenţiei procesele avocatei, documentarul nu este, la rîndul său, un proces. El nu se supune cerinţei absolute de aflare a adevărului la care se supune actul de justiţie. Nu are, carevasăzică, datoria de a clarifica obiectiv fapte.
De aceea, poate să închine fără complexe o odă acestei avocate prodigioase, deopotrivă legendă juridică şi figură publică. Şi, prin aceasta, Lea Tsemel, avocat este o pledoarie la umanitate, din acelea din care lumea va avea întotdeauna nevoie pentru a înţelege acel colţ de lume atît de frămîntat.