Studii: Licenţă Arta Actorului - UNATC I.L. Caragiale. Bucureşti; Master - Universitatea "Lucian Blaga" Sibiu
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Individual, cu: înDOIeşti?
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Teodora Daiana Păcurar: O actriţă care uneori ar putea fi asemănată cu o maimuţă, alteori cu o panteră sau cu o căprioară. Cu un aer din trecut şi uneori simţind că nu aparţine acestor vremuri, dar în acelaşi timp dornică de noi forme de teatru. O actriţă entuziasmată şi curioasă care caută, analizează, e atentă şi fascinată de tot ce o înconjoară.
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
T.D.P.: Teatrul este viaţă comprimată. Este terapie atât pentru actor, cât şi pentru spectator. Este ca o gură de aer dimineaţa la munte, este foc încins, este mizerie de care îţi e ruşine, dar şi o masă în familie, este oglindă şi adevăr spus în faţă.
Pentru mine este şansa de a putea regăsi şi exprima toate spiritele care se zbat în mine şi toate lumile pe care le simt atât de aproape de sufletul meu (care m-ar copleşi dacă ar rămâne captive în mine). Este ocazia mea de a putea dărui celorlalţi din preaplinul meu.
Teatrul nu este banal şi plictisitor, nu e blazare şi "miserupism".
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
T.D.P.: În primul rând, cred că ar fi entuziasmul şi energia infinită. Îmi place teribil să mă joc şi nu îmi e frică să fiu penibilă. Sunt nebună şi mă arunc chiar dacă e posibil să greşesc. Analiza şi autocritica sunt şi ele printre calităţi (chiar dacă mă epuizează uneori). Sunt sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Sunt masochistă şi îmi place să mă chinui, să caut în adâncurile sufletului meu, chiar dacă sunt zone întunecate. Am o mare plăcere în a mă lăsa să fiu vulnerabilă pe scenă. Îmi place să lucrez în echipă şi îmi place să cred că sunt un partener bun. Poate m-am lăudat cam tare dar aş mai adăuga faptul că am un corp flexibil şi mă mişc bine în scenă. Să fie oare şi umorul involuntar o calitate?
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
T.D.P.: Niciodată nu m-am dezis de visul meu şi am continuat să am speranţă. Cred că teatrul este o meserie de cursă lungă, iar perseverenţa este esenţială. Mă motivează faptul că simt că teatrul mă fericeşte. Deci cred că sunt un pic egoistă şi mă gândesc la fericirea mea. Dar mai e şi iubirea mea de oameni care mă face să continui. Cred cu tărie că pot schimba ceva în oameni, în lume poate. Cred că le pot dărui puţină speranţă, credinţă şi lumină.
Îmi doresc să pot împărtăşi şi altora din entuziasmul meu şi din felul meu de a privi şi simţi lucrurile. Sper că voi putea să aud în continuare: "mă inspiri", "m-ai inspirat să fac asta", "mi-ai amintit de ceva ce uitasem din mine"... indiferent despre ce e vorba.
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie/speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
T.D.P.: Hmmm... Cred, din păcate, că în 6 luni nu se vor redeschide sălile de teatru, dar că actorii vor găsi metode să fie aproape de meserie şi de public. Peste 5 ani văd mult mai multe teatre independente înflorind şi actori jucând în spaţii neconvenţionale. Iar în 20 de ani senzaţia mea e că tehnologia îşi va face şi mai mult loc în teatru, sperăm doar să fie înspre beneficiul lui.
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
T.D.P.: Aş păstra metoda stanislavskiană de a face teatru, însă aş mai adăuga şi cunoaşterea altor metode. Aş păstra unii profesori şi aş schimba sistemul de 3 ani actual cu cel de dinainte de 4 ani. Mi se pare că nu e suficient timp de înţelegere, acumulare, decantare şi punere în practică a celor învăţate.
Aş mai adăuga şcolii noastre nişte cursuri în care să ni se explice drepturile pe care le avem şi în care să fim învăţaţi ce înseamnă şi cum lucrăm cu membrii unei echipe de filmare sau de teatru, cum ne confruntăm cu anumite dificultăţi care apar ulterior în viaţa noastră de tineri actori, cum ar fi: castingurile, clauzele şi negocierile contractelor.
Aş păstra mulţi actori minunaţi din ţara noastră şi aş schimba felul în care se fac unele distribuţii.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
Iniţiale: Că fiecare e unic şi special în felul lui.
R.R.: Actriţa trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
T.D.P.: Cred că fiecare trebuie să facă cum simte şi cum gândeşte el lucrurile. Unii sunt foarte activi, alţii mai puţin. Cred că ambele alegeri sunt justificate şi nu trebuie blamată niciuna. E adevărat că vocea unui actor e mai "auzită" de către public şi din acest motiv cred că atunci când te implici activ în problemele actuale trebuie să îţi asumi în totalitate decizia luată.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
T.D.P.: Nu cred că putem generaliza, dar dacă ar fi să o facem aş spune că: mulţi tineri artişti au cu ce, dar nu au unde.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea/ar trebui să se întâmple apoi?
T.D.P.: Această gală o simt ca pe o călătorie de mult aşteptată. Abia aştept să îi cunosc pe ceilalţi participanţi şi să ne jucăm împreună şi totuşi separat. Mi-ar plăcea să cunosc oameni noi din domeniu de la care să învăţ cât de multe pot. După gală mi-ar plăcea să vină la mine un regizor (care m-a văzut performând) şi să îmi spună că are un proiect pentru mine.
Cred că experienţa galei îmi va aduce noi întrebări despre mine şi meserie, curiozităţi şi dorinţa de a căuta mai departe în parcursul meu artistic.
R.R.: Cât de compatibilă eşti/te simţi cu teatrul-dans?
T.D.P.: Mereu am avut sentimentul că dacă nu ar fi existat teatrul ca formă de exprimare artistică, aş fi ales coregrafia. De mică mi-a plăcut la nebunie să dansez, iar acum simt că e un moment oportun în care se pot întâlni în mine cele două entităţi.
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
T.D.P.: Îmi place foarte mult să merg la teatru şi atunci când pot o fac cu mare drag. Ţin minte că atunci când eram la liceu şi vedeam un spectacol, era doar fascinaţie. A trecut timpul, s-au mai adăugat nişte repere şi acum privesc totul mult mai complex.
Îmi place mult să văd vulnerabilitate pe scenă, să simt cum actorul/actriţa ne primeşte în universul lui/ei interior şi ne lasă să Vedem. Mai caut să simt bucuria actorilor de a fi pe scenă, nu pot să văd blazare şi plictis... nu, nu, nu.
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actriţă?
T.D.P.: Depinde de la cine vine, iar dacă rezonează cu ceva la care m-am gândit şi eu sau am simţit ceva în direcţia respectivă, mă poate pune pe gânduri pentru mult timp. Încerc însă să nu mă las afectată personal şi să o iau constructiv.
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
T.D.P.: Îmi place numărul 3 aşa că voi alege câte 3 lucruri la fiecare întrebare.
Mă încântă: lumina din jurul orelor 20:30 la mare, vara; sprijinul necondiţionat al cuiva; ce simt în piept după ce bate ultimul gong.
Mă întristează: oamenii care aruncă gunoaie pe jos; răutatea din ochii cuiva; minciuna.
Îmi oferă satisfacţie: atunci când după un spectacol cineva îmi mulţumeşte pentru ce i-am dăruit în acea seară; după ce organizez/aranjez ceva ce e în jurul meu (evenimentele din agendă, casa în care locuiesc etc); să reuşesc să fac ceva ce spuneam iniţial că nu voi putea.
Mă dezamăgeşte: atitudinea ostilă a cuiva, cineva care nu se ţine de o promisiune, nepăsarea.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
T.D.P.: Un apus de soare undeva la munte cu Marc Chagall. Aş vrea să îmi povestească despre ce şi cum vede. Despre ce simte şi cum iubeşte. Să vorbim despre vise şi lumi fantastice, după care să mă picteze alături de apus.
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
T.D.P.: Să nu vă pierdeţi lumina din ochi!