august 2020
Concursul International George Enescu, 2020

Concertul de Gală, din 19 august 2020, prilejuit de deschiderea Concursului Internaţional George Enescu, a avut loc în superba sală a Ateneului Român, însă fără public. Evenimentul muzical mult aşteptat a fost transmis în direct de Televiziunea Română [1] şi online, pe siteul festivalenescu.ro. Orchestra Filarmonicii George Enescu din Bucureşti (în format redus), aflată sub bagheta dirijorului catalan Josep Caballé Domenech, a prezentat în primă audiţie absolută Triplul concert pentru vioară, violoncel şi pian, op. 169 «Brahmsodia» - compus de Dan Dediu (laureat al Concursului Enescu, ediţia 1991), special pentru această ediţie a Concursului. Soliştii concertului au fost trei laureaţi ai ediţiilor precedente: violonista sud coreeană Gyehee Kim (2016), violoncelistul Valentin Răduţiu (2011) şi pianista bulgară Victoria Vassilenko (2016). Concertul de deschidere a cuprins de asemenea, Concertul pentru clarinet şi orchestră de Alex Morariu, solist Aurelian Băcan, precum şi Simfonia I, în do minor, op. 68 de Johannes Brahms.
 
Văzând scena sălii Ateneului Român, cu artiştii gata de a începe gala, mi-a revenit inima la loc. Până să intre dirijorul, totul părea firesc.
 

Apoi, am revenit la realitatea crudă. Ajuns la podiumul dirijoral, Josep Caballé Domenech s-a înclinat în faţa unei săli pustii; era stânjenit, precum un elev ce a întârziat la şcoală la prima oră şi intră grăbit să nu fie certat (căci aplauzele publicului lipseau). După ce a ridicat bagheta, muzica s-a revărsat ca o binecuvântare, oameni de pretutindeni sorbind sunetele şi bucurându-se de frumos, datorită transmisiunii în direct.
 
Un concert formidabil! Prestigiul Concursului şi Festivalului Internaţional George Enescu rămâne şi creşte în continuu!
 
Sunt prea puţine cuvintele care exprimă încântarea şi gratitudinea. Aceşti muzicieni merită aplauzele unei întregi planete. Asta înseamnă să fii pasionat de arta sunetelor. Dedicaţi de la vârste fragede, trudiţi fără încetare, selecţionaţi de-a lungul anilor prin probe de foc emoţional, ei, aceşti artişti interpreţi, creează şi în condiţii vitrege o muzică pentru binele nostru. Cât de dificil este să poţi face abstracţie de acel element indispensabil actului artistic: psihosfera sălii (cum spunea Valentin Răduţiu), de curând, într-un interviu.

Lucrarea care a deschis Gala a fost o primă audiţie absolută: «Brahmsodia» - Triplu Concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră, op. 169 de Dan Dediu. După spusele compozitorului, "o meditaţie despre întreaga tradiţie a muzicii clasice savante şi drumul spre care se îndreaptă ea în viitor. O muzică despre muzica lui Brahms, deteritorializând această muzică şi apoi reteritorializând-o cu acelaşi material dizlocat, curăţat de sedimente şi relocat."[2]


O lucrare complexă, de maturitate, pe care o asculţi cu sufletul la gură, urmărind ideile muzicale, transfigurarea lor, asistând uneori cu stupoare la schimbările de atmosferă, încercând să desluşeşti labirintul semnificaţiilor presărate, admirând ludicul şi absorbind energia pozitivă transmisă.

Soliştii Triplului concert erau dăruiţi total. Veniţi din culturi diferite, îi unea înţelesul atribuit discursului muzical. Dincolo de prospeţimea, tehnica specifică şi perfecţionismul lor, spiritul cameral te fascina. Îşi dozau intensităţile sonore telepatic. Nimic teatral, totul concentrat pe muzică. Cu greu reuşeam să îi izolez (cuvânt foarte la modă astăzi) spaţial-auditiv, fiindcă timbrul lor se apropia, fără să-şi piardă individualitatea, cu umbre superbe. Vioara lui Gyehee Kim emitea adesea un spectru sonor tipic violei, mai ales când dialoga cu violoncelul. Iar alteori, Valentin Răduţiu genera flageolete pe coarda do a violoncelului, cu limpezimea unui veritabil violonist.
 

Prima parte a concertului se intitulează Brahms Bulldozed (Intrarea cu buldozerul în Brahms). Ascultam cum un peisaj idilic brahmsian (cu aluzii la muzica din Intermezzo op. 117 nr. 3, Romanze op. 118 nr. 3 şi Intermezzo op. 118 nr. 2) era pur-şi-simplu ruinată, distrusă de un buldozer imaginar. Iar acest lucru se petrecea în mai multe feluri: prin insinuare treptată, sufocare şi smulgere, apoi prin accelerare şi aglutinare şi, în fine, prin deformare topologic gestuală şi deviere în stilial şi fantastic[3]. Secţiuni amintind de opusuri brahmsiene, alternau cu altele şocante ca intensitate şi stridenţă, produse de instrumentele de percuţie. Frumos a sunat acel comentariu moralist al pianului, după care, partea întâi s-a încheiat pe flageoletele eterice în glissando, ale viorii.
 
Partea a doua a concertului, intitulată Brahmsian Tardigrades [4] a debutat într-o mişcare alertă. Auzeam frânturi melodice din piese ale lui Brahms. Într-adevăr, însuşi Dan Dediu spunea că "am extras aceste motive din diferite piese şi le-am folosit în felul meu, trimiţându-le în cosmosul muzical pe care l-am creat, astfel cum oamenii de ştiinţă au trimis tardigradele. (...) aceste motive brahmsiene mi se par a fi tardigrade culturale ce pot rezista tuturor intemperiilor demolatoare"[5].

Mai multe procedee timbrale excepţionale erau utilizate în această parte: sul ponticello, pizzicato bartók, tremolo-ul corzilor, cluster la pian. Elemente de motorism şi accentele puternice ale timpanului animau fluxul sonor. Impecabile unison-urile soliştilor. Citate brahmsiene apăreau ici-acolo cântate în registrele extreme (vioara în acut, violoncelul în grav). Admiram acele imitaţii contrapunctice disimulate. Pianista Victoria Vassilenko executa cu sclipire dificile pasaje tehnice, conţinând încrucişări ale mâinilor pe tastatură şi salturi intervalice mari. Tutti-urile erau foarte dense şi tumultuoase. Partea s-a încheiat cu glissando-ul în flageolete al violoncelului, pe coarda sa gravă.
 
Partea a treia, intitulată BrahmStoker-Songs from a Bottle on the Ocean a început cu un zumzăit al partidei de violoncel. Concepută în formă de rondo, partea prezintă două idei: hibridare stilistică şi episoade cu imitaţia valurilor oceanului (un mesaj găsit într-o sticlă în ocean).

Se putea recunoaşte în prima secţiune a finalului o melodie-hibrid obţinută prin procedeul de vampirizare motivică. Se percepea un dans româno-maghiar inventat (plasat stilistic între Jocul cu bâta al lui Bartók şi Dans ungar nr. 5 de Brahms), agrementat cu celule melodico-ritmice din Dublul Concert de Brahms, dar şi celebrul Wiegenlied, op.49 nr. 4 (Cântec de leagăn).

Sonorităţi de taraf, fanfară sau musical, cu formule ritmice contratimpate, se îngemănau cu pasaje tehnice dificile (cu daumen) la violoncel. Zone consonantice pline de armonii calme, invocau o atmosferă pastorală (cello, vioară, oboi). Piculina imita un flaşnetar, un csardas caricatural, cu ingredient de xilofon - toate 'muzeificau' diverse idei muzicale.

La sfârşitul triplului concert, toţi artiştii de pe scenă s-au aplaudat între ei. Dar cum şi cine să le solicite un bis, în asemenea condiţii? Şi apoi, tradiţia cerea să urce compozitorul în viaţă pe scenă, să mulţumească dirijorului şi interpreţilor şi să primească aplauzele şi ovaţiile publicului. Mai ales că în cazul acestui Triplu concert compus de Dan Dediu, îmi permit să afirm că acest opus este unul de referinţă în literatura muzicală contemporană, o capodoperă ce va intra în repertoriul multor artişti.

A urmat Concertul pentru clarinet şi orchestră de Alex Morariu, solist Aurelian Băcan, din nou o premieră absolută. Despre propria lucrare, compozitorul spunea: "Mi-am imaginat un univers în care să coexiste tensiunea, expresivitatea şi lirismul precum şi o îmbinare echilibrată între cele trei personaje, toate principale: clarinetul solist, clarinetele "ecou" şi orchestra simfonică. Fie că auzim un solo diafan sau pregnant al solistului, fie că ne cutremură un tutti orchestral sau că ne îndreptăm atenţia către cele trei clarinete spaţializate în sală (din păcate acest aspect nu poate fi perceput fără a fi prezent în mijlocul "evenimentelor"), experienţa trăită va fi una tridimensională, bogată în evenimente".

Am ascultat o lucrare plină de substanţă, gândită şi scrisă într-adevăr pentru clarinet, în care sunetul parcă vrea să te înconjoare, pe tine ca auditor. Îmi imaginam cu greu, recunosc, spaţializarea surselor sonore. Totuşi o sală ca Ateneul Român, cu acustica ei aurită, nu are egal, indiferent de efortul specialiştilor în transmisiuni directe (care au fost la înălţime!).

Aurelian Băcan a impresionat prin calitatea sunetului său, prin dorinţa sa de a adăuga viaţă creaţiei interpretate. Un clarinetist de mare viitor, care este totodată compozitor ("Romeo şi Julieta").

 

Concertul de gală s-a încheiat cu Simfonia I, în do minor, op. 68 de Johannes Brahms. Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Josep Caballé Domenech a oferit o interpretare echilibrată, pe linia tradiţională, valorificând apetitul artiştilor instrumentişti aflaţi pe scenă, de a cânta din nou împreună (imaginea care îmi venea în minte era că în fine, pot să deschidă ochii şi să se privească într-o oglindă veneţiană).
 
Josep Caballé Domenech a avut o prestaţie excelentă, a creat o seară muzicală magnifică, iar acest concert de deschidere a Concursului Enescu - 2020 ne-a adus multă bucurie în casele noastre!
 
NOTE
[1] Jurnalistul Marius Constantinescu a prezentat concertul, în variantă bilingvă, iar întregul concept a fost coordonat de producătorul Tv al Concursului Internaţional George Enescu, Valentina Băinţan.
[2] festivalenescu.ro/stiri/brahmsodia-dan-dediu/
[3] ibidem.
[4] tardigradele sunt micro-organisme (mici urşi de apă) care pot rezista temperaturi extreme şi la radiaţii, supravieţuind şi în cosmos.


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus