Prestigiosul Concurs Internaţional George Enescu de la Bucureşti a început în luna septembrie 2020 şi continuă în primăvara lui 2021, cu etapele semifinale şi finale. Conform tradiţiei, publicul se poate delecta, vizionând - în afara prestaţiei concurenţilor la diferitele secţiuni ale competiţiei - câteva recitaluri extraordinare, intercalate etapelor concursului.
Astfel, primul recital de la sala Ateneului Român s-a desfăşurat la 12 mai 2021, avându-i ca invitaţi pe violonistul Vikram Francesco Sedona[1], laureat al ediţiei 2018, al Concursului Internaţional George Enescu şi pe, deja consacratul pianist, Aimo Pagin (de asemenea laureat la Concursul Enescu - 2005).
Imediat după acest recital de la Ateneul Român, violonistul italian Vikram Francesco Sedona va participa la Concursul Menuhin Richmond, SUA[2], ce va avea loc între 14-23 mai 2021.
La Bucureşti, cei doi muzicieni au prezentat un repertoriu, cuprinzând capodopere ale literaturii muzicale dedicate duo-ului vioară-pian, aparţinând unor stiluri diferite, de la Baroc, la Romantism, Impresionism şi până la muzica secolului al XX-lea, program în care lucrarea camerală enesciană - Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară, în fa minor, op. 6 - a ocupat un loc de frunte. Recitalul de mare ţinută artistică, a mai cuprins: Giuseppe Tartini - Sonata în sol minor pentru vioară şi pian op. 1 nr. 10, «Didone abbandonata», Claude Debussy - Sonata în sol minor pentru vioară şi pian, L 148, Ernest Chausson - Poème, op. 25 şi Johannes Brahms - Sonata nr. 2 în la major pentru pian şi vioară, op. 100.
Din cauza drasticelor restricţii impuse pentru accesul publicului la sala de concert, Ateneul era aproape pustiu.
În deschiderea recitalului, am ascultat Sonata în sol minor pentru vioară şi pian op. 1 nr. 10, «Didone abbandonata» de Giuseppe Tartini. Obiceiul lui Tartini de a oferi sonatelor sale titluri enigmatice din dramele clasice ale lui Metastasio[3] anticipează perioada clasică, când compozitorii doreau ca muzica lor instrumentală să aibă mai mult lirism şi dramatism. Titlul Didone abbandonata se potriveşte într-adevăr, atmosferei patetic furtunoase a sonatei compozitorului italian.[4]
Moartea Didonei de Joseph Stallaert, 1872
În interpretarea lucrării camerale instrumentale, compusă în anul 1731, cuprinzând patru părţi - I. Tempo moderato (quasi andantino); II. Allegro con fuoco; III. Largo şi IV. Allegro comodo - frumuseţea discursului muzical Baroc, cu toată încărcătura sa melodică şi armonică, ornamentată din abundenţă cu triluri, apogiaturi şi mordente, alături de armonia echilibrată şi o dinamică variată, s-a putut percepe frazarea logică, precum şi bine chibzuita dozare a tensiunii. Cât de clar diferenţia violonistul caracterele motivelor din prima mişcare: când ferm, decis - risoluto, când suav legat cu sunet dolce. Iar acele terţe în duble coarde sunat când afirmativ, când sugerând suspinul. De altfel, se putea observa faptul că Vikram Sedona cunoştea bine existenţa celui de-al treilea sunet al lui Tartini (cel generat în registrul grav, de o dublă coardă intonată cu mare acurateţe). Apoi, în partea a doua a sonatei savuram acele arpegii ascendente cântate cu mult elan, culminând cu câte un tril rapid, ce contrastau cu motive cantabile, legate, descendente ce calmau 'alergătura'. Partea a treia a avut acea grandoare, vioara şi pianul etalând acorduri solemne în pas apăsat. În partea finală a sonatei, perfecta colaborare dintre cei doi instrumentişti se putea observa din detaliile modului de emisie sonoră - un staccato marcat şi timbrat mimetic. Am remarcat estetica realizării sonore a sincopelor în secvenţele viorii, acel sunet clavecinistic ce începe plin şi apoi se autofilează.
A urmat - Sonata în sol minor pentru vioară şi pian, L 148 de Claude Debussy. Sonata face parte din proiectul compozitorului de a crea Şase sonate pentru diferite instrumente, ca un omagiu adus soţiei sale, Ema Debussy (au fost finalizate doar trei -pentru violoncel, pentru flaut, violă şi harpă şi cea pentru vioară). Violonistul Vikram Francesco Sedona şi pianistul Aimo Pagin, prin această creaţie interpretativă au produs o radicală schimbare de atmosferă în cursul serii muzicale de la Ateneul Român. Culori noi, ducându-ţi imaginaţia spre acvatic, acele expresii scurte, adesea abrupte, schimbări de tempo şi dispoziţie, unduiri capricioase, uneori vulcanice, alteori legate de fixismul teluric. În prima mişcare a sonatei, Allegro vivo, simţeam acel 'nisip mişcător', pe care instabilitatea cerută de textul muzical - teme, tempo-uri, ritmuri, intervalică - te proiecta pur-şi-simplu în zona misteriosului. Acele valuri ce se retrăgeau după scurte accelerări (En serrant) te luau cu ele. Splendid a sunat secţiunea mediană, care prin aspectul ei visător întrerupea şirul viguros al muzicii. Vikram Francesco Sedona şi-a revărsat aici o bună parte a arsenalului său expresiv: timbru pastelat, înţesat cu flageolete şi emisie sul tasto, limpezime şi căldură în vibrato, portamento şi glissando fin realizate, fără a abuza însă de ele. Registrul supra-acut al viorii aducea parcă o scânteiere dincolo de strună. Coda primei părţi, cu afirmarea tonalităţii sol major conferă speranţă. În partea a doua a sonatei de Debussy, Intermède caracterul capricios al discursului muzical se accentuează. Sunetele catapultate ale viorii sunt urmate de fiorituri.
Interpreţii serii au reliefat cu brio momentele de ironie şi dispoziţie răutăcioasă sugerate de muzică. În partea finală a sonatei ascultam cum vijeliei din introducerea pianului, vioara îi răspundea prin reluarea temei principale din prima parte. Frumos a sunat şi momentul valsului ameţitor din secţiunea mediană, precum şi acea acumulare finală de energii.
În continuarea recitalului, Violonistul Vikram Francesco Sedona şi pianistul Aimo Pagin au oferit o autentică versiune a Sonatei nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op.6. O lucrare în care două mari concepte romantice - cel concertant şi cel cameral - se apropie şi se contopesc.
Partitura pianului fiind mult mai densă decât cea a viorii, am admirat pe lângă virtuozitatea pianistică, mai cu seamă fluenţa, amintind de melodia continuă. Urmăream cum tema principală din prima mişcare a sonatei, Assez mouvementé, se asemăna cu "un murmur ce pare să iasă din adâncuri subterane, şovăielnic, nesigur la început, şerpuind fără odihnă, înteţindu-se, urcând spre înălţimi, dezlănţuindu-se într-un strigăt repetat, spre a coborî apoi vertiginos, risipit într-un vaier prelung"[5].
Tensiunea din prima parte a culminat în secţiunea Dezvoltării formei de sonată. Detaliile erau atent redate. Sonoritatea şi etosul tonalităţii fa minor conferea o stare nostalgică. Ideea muzicală principală în Alla breve a creat un moment de mare inspiraţie, prin izbucnirea în fortissimo a celor două instrumente. Spiritul muzicii enesciene răzbătea în cântul celor doi interpreţi. Partea a doua Tranquillement a fost străbătută de lirismul unic enescian. Frumos a sunat tema în pianissimo afirmată de către pianul acompaniat de sunetele în pizzicato ale viorii. Momentul delicat al reluării ideii muzicale din prima parte, cu acel diminuendo vaporos a venit emoţionant. În Finalul sonatei Vif, admiram contrastul coloristic realizat de cei doi interpreţi prin intermediul modulaţiilor efectuate firesc. Imitaţia acompaniamentului de taraf, cu contratimpări pline de vervă, erau urmate de expunerea dramatică a temei iniţiale din debutul sonatei. Toate acele tremolo-uri ale viorii aminteau de jocurile populare, atât de îndrăgite de Enescu încă din copilăria sa, cărora le-a dus un dor nesfârşit, indiferent pe ce meleaguri se afla.
George Enescu
Artiştii de pe scena Ateneului au intuit excelent stilul inconfundabil al acestei muzici, transpunând subtil sunetele în afirmaţii, exclamaţii ori interogaţii retorice. Prindeau viaţă toţi acei termeni de expresie indicaţi de Enescu în partitură, precum: avec passion, velouté, très fondu, caressant, lié ş.a.). Louré-ul enescian realizat de violonist, era bine adaptat afectului de moment.
După pauză, a urmat confesiunea din Poemul pentru vioară şi pian în mi bemol major, op. 25 de Ernest Chausson. Compus în anul 1896, lucrarea a avut iniţial titlul Le Chant de l'amour triomphant (Cântecul dragostei triumfătoare), aluzie la o nuvelă a lui Turgheniev. Poemul este o muzică programatică, dominată de intimism. Ca gen, este o excepţie de la poemul simfonic, fiind dedicat doar viorii acompaniate de pian (ulterior, lucrarea a fost aranjată pentru vioară şi orchestrată).
Introducerea pianului a deschis calea melodiei viorii, marcând atmosfera.
Interpreţii serii muzicale, Vikram Sedona şi Aimo Pagin au redat într-un mod creator bogăţia modală, universul timbral, densitatea melodică, "structurile armonice fluide definite sau latente, grefate pe suprafeţe întinse, conţinând momente izoritmice"[6].
Sunau deosebit de frumos acele strămutări ale melodiei în registre din ce în ce mai înalte. Cei doi muzicieni au creat o minuţioasă ierarhizare a intensităţilor sonore. Impecabil realizate au fost suprapunerile poliritmice (triolete la vioară, cu cvartolete în vocea de bas, la pian).
Ascultam o incantaţie a dragostei. Un şir de triluri descendente din finalul lucrării, prin care vioara sugera o rarefiere progresivă, cu efect de dematerializare timbrală, era parcă menit să te facă să regreţi că Poemul s-a sfârşit.
În încheierea recitalului lui Vikram Sedona şi Aimo Pagin, am ascultat Sonata nr. 2 în la major pentru pian şi vioară op. 100. Capodopera camerală, întruchipând seninătatea, a fost scrisă de Johannes Brahms, în anul 1886 şi mai este cunoscută şi sub titlul Meistersänger-Sonate. Prin melodicitatea şi lirismul ei fermecător, lucrarea încântă sufletul ascultătorului. În cele trei părţi, I. Allegro amabile; II. Andante tranquillo - Vivace - Andante - Vivace di più - Andante - Vivace şi III. Allegretto grazioso (quasi andante), cei doi interpreţi au demonstrat o imensă capacitate de a înţelege această muzică profundă, redând o vastă paletă de sensuri filozofice şi trăiri. Poetul elveţian Josef Widmann, prietenul al lui Brahms, a scris o poezie, ce urma a fi însoţită de muzica acestei sonate în la major.
În prima parte, Allegro amabile, cele trei teme ale Expoziţiei formei de sonată, erau cântate având în vedere conotaţiile lor: primele două, ilustrând extazul compozitorului în faţa frumuseţii naturii elveţiene (se distingea chiar un vals), în timp ce a treia idee muzicală, lapidară avea un ton mai energic. Vikram Sedona şi Aimo Pagin colaborau excelent şi în partea a doua, alternând melodia lentă Andante tranquillo cu fragmentele alerte, amintind de un scherzo. Frumos au sunat şi acele sunete în pizzicato la vioară, suprapuse peste staccato-ul pianului, din secţiunea Vivace di più. Tehnica variaţională utilizată în această parte se concretiza şi printr-o bogăţie de ornamente. În finalul sonatei, Allegretto grazioso, am remarcat tonul sumbru al Cupletelor, pe care cei doi interpreţi l-au plăsmuit, prin intermediul unor sunete timbrate catifelat. Coda Rondo-ului s-a încheiat brusc, precum o cortină trasă cu repeziciune.
Acest prim recital de înalt nivel artistic, deschide un şir de apariţii scenice ale unor muzicieni de elită*. Acestea sunt intercalate între diferitele etape şi secţiuni semifinale şi finale ale Concursului Internaţional George Enescu 2020-2021.
NOTE
[1] Vikram Francesco Sedona s-a născut la Treviso, în anul 2000. A început studiul viorii la vârsta de şase ani, cu Selina Cremese, continuându-şi-le la Conservatorul Benedetto Marcello din Veneţia, alături de profesorul Bruna Barutti. Din anul 2016, studiază alături de violonista Silvia Marcovici, la Universitatea de Muzică şi Arte Performante din Graz, Austria. Vikram Sedona a câştigat numeroase concursuri internaţionale, inclusiv concursurile Andrea Postacchini (2017), George Enescu (2018) şi Valsesia Musica (2019). A primit recent o menţiune de onoare, în calitate de finalist la Concursul Internaţional de Vioară Elmar Oliveira - 2020. Printre celelalte angajamente ale sale, a susţinut o serie de concerte la Festivalul Radio France Montpellier Occitanie şi Festivalul George Enescu.
[2] În prima etapă a concursului Menuhin - Richmond, SUA 2021, Vikram Sedona va interpreta: Johann Sebastian Bach - Siciliano şi Presto din Sonata solo în sol minor, BWV. 1001; René Koering - Ricercare à l'aube şi Niccolò Paganini - Capriciul op. 1 nr. 11.
2021.menuhincompetition.org/sedona-vikram-francesco
[3] Pietro Metastasio (1698-1782) este considerat creatorul melodramei, al cărui specific îl constituie amestecul eroicului şi al sentimentalismului idilic, conflictul tragic dizolvându-se în muzicalitatea lirică a versului.
wikipedia.org/Pietro_Metastasio
[4] Povestea lui Dido, regina Cartaginei şi a nefericitei iubiri pentru eroul troian Enea. Acţiunea are loc în Cartagina. În oraşul, care este încă în construcţie, regina Dido l-a ajutat pe Enea şi echipajul său după ce au naufragiat; Dido şi Enea sunt cuprinşi de o dragoste nebună unul pentru celălalt.
[5] Rădulescu, Mihai: Violonistica enesciană, Editura Muzicală, Bucureşti, 1971, pag. 68.
[6] Vornicelu, Cristian: Stilul cameral francez din prima jumătate a secolului al XX-lea, în viziunea violonistului Dan-Claudiu Vornicelu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2013, pag. 171.