Dacă în 2019 dansatorii deveneau actori în cadrul acestui eveniment, în 2020 actorii devin dansatori. Sau, mai bine zis, toţi devin dansactori datorită lui Gigi Căciuleanu. Dansator, coregraf, dar şi poet, director al Baletului Naţional din Chile "El Banch", Gigi Căciuleanu a adus pe scenele româneşti un tip special de teatru - teatrul coregrafic, în care artiştii nu sunt nici actori, nici dansatori, ci dansactori. Stilul său, poetic şi matematic în acelaşi timp, a fost şlefuit sub îndrumarea lui Miriam Răducanu. A absolvit Şcoala Naţională Superioară de Coregrafie din Bucureşti şi a avut un stagiu de perfecţionare la Teatrul Balşoi din Moscova. A fost solistul baletului Operei Române şi în 1994 a înfiinţat Compania de dans "Gigi Căciuleanu". Din 2009 are o rubrică săptămânală de poeme pe LiterNet numită Şantier (de citit aici)
Acesta, încă de la început, în discursul său de deschidere, i-a numit câştigători pe toţi cei care s-au înscris în acest concurs, felicitându-i pentru curajul, ambiţia, iubirea lor pentru ceea ce le-a fost propus - teatrul coregrafic. De asemenea, le-a mulţumit pentru bucuria cu care s-au jucat şi pentru faptul că au făcut un joc, dar în acelaşi timp au ştiut să nu transforme arta într-o simplă joacă. Ca întotdeauna, i-a trimis un gând de recunoştinţă lui Miriam Răducanu, numind-o "alfa şi omega" sa.
Mădălina Muşat, a cărei scurtă autoprezentare în cinci cuvinte, ne relevă latura ei ludică - "joc, dansez, fac diverse giumbuşlucuri", a deschis secţiunea individual din prima seară a Galei HOP, cu momentul Manifestarea personalităţii multiple la actor. Şi, într-adevăr, descrierea ei s-a tradus pe scenă prin giumbuşlucurile pe care le-a făcut cu corpul, cu vorbele, cu vocea, cu ochii. Deşi pe scenă se afla doar ea, simţeam prezenţa mai multor persoane, neştiind care va apărea în următorul moment. Fata timidă, nesigură? Sau fata prea încrezătoare în sine, autosuficientă? Sau chiar un bărbat, puţin prea vulgar? Fiecare personalitate simte, vorbeşte, se mişcă, dansează diferit. Nu există elemente comune. Aşadar, ce voce ascultă actorul pe scenă? Pe cea care "răcneşte"? Cum alege? În fapt, acesta potriveşte sufletul unui chip, unui glas, unui zbucium interior şi aşa îşi ia decizia finală. Sau cel puţin aşa pare.
Momentului prezentat de Mădălina Muşat i-a urmat Alege jocul..., cu Radu Anastas, care într-adevăr a propus un joc. Desigur, din autocaracterizarea dansactorului nu lipseşte cuvântul "ludic", alături de "energic, ambiţios, spontan, arogant". El s-a jucat singur, metaforă a solitudinii omului când viaţa se joacă cu el. Rămâne doar să alegem dacă jucăm şi noi mai departe. Şi cu ce ne jucăm? Mişcări? Cuvinte?
A treia reprezentaţie a fost a Claudiei Moroşanu, spectacolul ExpoSure. Ea se vede drept o persoană "puternică, sensibilă, deschisă, naivă, însorită". Ceea ce m-a impresionat încă de la început au fost simplitatea mişcărilor ei şi amploarea pe care a reuşit să o dea acestora. Pentru mine, în acest étude, ea a fost actriţa care a încercat să arate că societatea reprezintă o influenţă puternică, în stare să "mânjească suflete", exact cum a făcut ea cu trupul său. Sufletul ei n-a avut nevoie de prea multe cuvinte pentru a se dezvălui, ci de mişcări simple, ample, reuşind să rămână o fiinţă diafană. În fond, sufletul unui artist se află pe scenă alături de acesta în permanenţă, gol. Nu se preschimbă, nu se ascunde, pur şi simplu există. Rămâne însă la latitudinea societăţii cum va folosi sufletul acelui artist - ca pe un suflet ce merită apreciat, lăudat, ce îi înnobilează pe alţii sau ca pe unul ce merită batjocorit, "mânjit"?
A urmat Ileana Ursu (cum ar spune ea "Uneori Ileană, alteori doar Urs(u)") cu spectacolul Eu sunt Iuda!. O lecţie despre trădare, adevăr şi moarte, prezentată cu mult umor. Pe cât de autentice sunt mişcările, pe atât de spumoase sunt unele replici. De asemenea, costumul şi machiajul s-au diferenţiat de celelalte din această seară, părându-mi-se, la început, că pe uşă bagă sfios capul un.... bufon. Reprezentaţia se încheie cu o frază pe cât de simplă, pe atât de plină de însemnătate: Scena... e lumea întreagă. Aşadar, toţi suntem actori în viaţa de zi cu zi şi uneori uităm să ne dăm măştile jos chiar şi când suntem singuri şi ajungem să ne însuşim acea mască drept personalitate. Rămânem depersonalizaţi, simple corpuri fără suflet ce aleargă prin viaţă către moarte.
Secţiunea Individual a fost completată de Vlad Haneş ("taur, mincinos, copil, bucătar, magician"), cu Sentimentul patologic al răspunderii acute. El devine un Iuda, un trădător "care sărută" din cauza minciunilor care, indiferent de context, vor lăsa un semn. Fie în suflet, fie în palmă. Acesta învaţă prefăcătoria, minciuna, înşelăciunea, manipularea prin cuvinte şi gesturi. În final, el rămâne doar un Iuda care cere lumină, ca să nu cadă după spânzurătoarea ce i s-a cuvenit.
Prima seară a Galei HOP s-a încheiat cu momentul Pe lună, al actorilor Bianca Temneanu şi Iulian Trăistaru, la secţiunea Grup. După scurtele descrieri ale celor doi, Bianca ("Mă uit pe mine adesea") şi Iulian ("curios, critic, nerăbdător, exigent, naiv") au oferit un mic preview a ceea ce avea să urmeze, prin vorbe şi câteva mişcări tremurânde din cap. Mă bucur că încă de la începutul Galei am învăţat să nu pun preţ doar pe cuvinte, căci acestea pot fi înşelătoare! A urmat o explozie de pasiune, talent, o sincronizare perfectă între cei doi, fiecare venind în completarea celuilalt într-un mod armonios. Exact ca într-o simfonie. Sentimente naturale, sincere, unice. Pentru a-l cita pe Nichita Stănescu: "Un paradis în care nu se spun cuvinte". Spectacolul s-a terminat pe o notă amuzantă, cei doi actori distribuind rolurile lui Thisbe, lui Pyram, ale părinţilor celor doi şi chiar al Leului printre spectatori. Replica plină de umor "Gata, hai c-am ticluit piesa" a jucat un rol important de încheiere în spectacol, fiind urmată de piesa Stayin' Alive a celor de la Bee Gees cu care s-a sfârşit prima seară a Galei HOP, 2020.
Interesant cum, pornind de la aceleaşi texte shakespeariene, fiecare reprezentaţie a transmis ceva diferit. Uneori este posibil ca cea mai mare forţă să nu o poarte cuvintele, poate ele pier în neant şi rămânem doar cu corpul. Şi suntem capabili să transmitem ceva ce cuvintele n-ar fi putut niciodată. Poate de aceea Gala HOP îşi propune să aducă în faţa spectatorilor 50% text şi 50% mişcare. Textele alese au fost şi sunt ferestre deschise şi nicidecum uşi ferecate.
P.S. Ce m-a întristat profund a fost faptul că nu am văzut în public părinţii concurenţilor, nu am simţit emoţia pe care o aşteptam din partea acestora, văzându-şi copiii mergând pe propria lor cale, afirmându-se ca personalităţi. Şi concurenţii au fost lipsiţi de emoţia din partea lor, care poate i-ar fi ajutat, dar la fel de bine i-ar fi putut inhiba. Deşi probabil îi urmăreau în mediul virtual, niciodată online-ul nu va putea lua locul experienţelor autentice. Totuşi, mi-am dat seama că tot răul duce spre bine. Poate dacă părinţii erau prezenţi fizic în sală, concurenţii nu erau atât de dezinhibaţi, dezinvolţi sau stăpâni pe mintea şi corpul lor.