Studii: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică 'I. L. Caragiale' Bucureşti, Facultatea de Teatru, specializarea Artele Spectacolului, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu, promoţia 2017 // University of Essex, East 15 Acting School London, MFA Acting International (în curs)
Participă la Gala HOP 2020, la secţiunea Grup, cu Dictum Meum Pactum, coordonat de Teodora Velescu.
Răzvan Rocaş: Cum te-ai descrie din punct de vedere artistic?
Alexandru Petcu: Un amalgam de visuri, un sus-jos aprins colorat, o vijelie de gânduri si amintiri, un haos ordonat asemeni Universului prin care plonjăm cu 828.000 de kilometri pe oră.
R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul?
A.P.: A defini teatrul mi se pare la fel de complicat ca a defini natura umană sau viaţa. Înainte aş fi spus că teatrul e viaţă, dar acum îl văd o oglindă care reflectă efectele deciziilor luate în viaţă. Acesta a prins formă din ritual, dar în zilele noastre capătă forme noi, dar în esenţă efectul este şi ar trebui să rămână acelaşi: Catharsisul. Ceea ce pot afirma este că teatrul există pretutindeni. Mergând pe stradă sau stând pe bancă în parc în parc, mii de poveşti se desfăşoară sub privirile noastre.
Iar ce nu este teatrul nu ştiu. Ştiu doar ce sunt eu fără el: un om mai trist.
R.R.: Care crezi că sunt calităţile care te recomandă pentru actorie?
A.P.: Disponibilitatea mea şi avântul de a descoperi. Îmi place să mă arunc în orice propunere chiar dacă nu cred pe deplin în ea şi să văd unde mă duce. Îmi place să ofer mai mult ca să am de unde reduce. Chiar dacă nu funcţionează, măcar am încercat.
R.R.: N-a fost un an prea bun pentru teatru într-un cadru cultural şi-aşa instabil: ce te motivează să continui? Ce speranţe ai de la meserie şi de la viitor?
A.P.: Să continui mă împinge dorinţa de a mă juca, de a atinge cu sufletul toate aceste opere minunate. Un mare maestru pe care l-am cunoscut şi cu care am împărţit scena când eram adolescent, care ne-a părăsit pentru a-şi lua locul în cer alături de măreţii aştri mi-a spus că meseria asta îţi dă atât cât îi dai tu. Asta e tot ce vreau de la Teatru.
De la viitor vreau doar să fie mai blând cu Teatrul şi pe mine să mă ţină veşnic tânăr.
R.R.: Un exerciţiu de imaginaţie/speculaţie: Cum crezi că va arăta teatrul în 6 luni, în 5 ani şi în 20 de ani?
A.P.: În 6 luni îmi vine greu să cred că va arăta cum era odată. Contextul social actual ne-a răpit normalul şi Teatrul aşa cum îl ştiam. În 5 şi 20 de ani nu ştiu şi nu vreau să mă pronunţ de pe acum. Cred că are puterea de a se reinventa, de a găsi forme noi, aşa cum spune Cehov prin vocea lui Treplev. Viitorul ne pregăteşte un salt tehnologic uriaş, deci în 20 de ani Teatrul poate deveni ceva greu de perceput în anul nostru 2020.
R.R.: Ce ai păstra şi ce ai schimba la teatrul din ţara noastră?
A.P.: Teatrul de la noi devine tot mai îndrăzneţ, dar încă se ghidează după multe referinţe vechi care mai pot ceda in faţa celor noi care pătrund din lumea largă. Aş păstra seriozitatea cu care tratăm noi această meserie.
R.R.: Eşti din nou în ziua admiterii la facultate: ce lucru pe care l-ai învăţat în anii aceştia ai fi vrut să-l ştii de atunci?
A.P.: Puterea de a sta pe scenă drept şi fără să fac nimic. Ceea ce în engleză se numeşte stillness on stage.
R.R.: Actorul trebuie să fie o voce activă în problemele actualităţii politice şi sociale ale momentului sau ar trebui să se exprime doar pe scenă?
A.P.: Ăsta e un subiect delicat. Nu fac politică pentru că nu am fost convins de niciun sistem sau partid. Votez când se iveşte ocazia, acela fiind singurul moment când evaluez candidaţii şi încerc să iau cea mai bună decizie neinfluenţat de nimeni.
În schimb cred că trebuie să ne implicam ca artişti în problemele actualităţii sociale. Cred că actorul poate fi un motor activ în căutarea soluţiilor de ieşire din acestea.
R.R: Care sunt punctele tari şi punctele slabe ale noilor generaţii de artişti?
A.P.: Punctele tari sunt deschiderea către nou şi adaptarea la cerinţele regizorale. Punctul slab este dependenţa de tehnologie, internet si smartphone care ne afectează pe toţi.
R.R.: Ce aşteptări ai de la această ediţie HOP? Ce crezi că s-ar putea/ar trebui să se întâmple apoi?
A.P.: Speranţe cred că avem cu toţii. Eu prefer să le ţin undeva în fundul gândirii şi să nu le acord prea multă atenţie. Vreau doar să dau tot ce pot, să cunosc oameni talentaţi şi să fiu liber pe scenă.
R.R.: Cât de compatibil eşti/te simţi cu teatrul-dans?
A.P.: Mereu mi-a plăcut mişcarea şi am fost atras de capacitatea ei ca limbaj universal. De la microexpresii faciale la un gest ca acela pe care îl faci când spui 'eu' putem comunica cu oricine din orice colţ al lumii.
Cred că pot spune o poveste mişcându-mă. Cred că mă pot folosi de mişcare ca să nasc cuvântul.
R.R.: Cât de des dai scena pentru un loc în mijlocul publicului? Cum se vede un spectacol prin ochii unui actor-spectator?
A.P.: Ori de câte ori am ocazia. Merg la teatru cât de des pot, îmi lipseşte mult. Iubesc senzaţia aceea când un spectacol bun te lasă fără cuvinte, când pleci în linişte din sală şi ore bune nu poţi scoate un cuvânt şi eşti bântuit de senzaţia asta zile în şir.
Când merg la teatru sunt atent la orice detaliu. De la cum şi-au construit actorii rolurile, la ideile regizorale, temele abordate, scenografie, lumini şi muzică. Întotdeauna mă atrage ceva la un spectacol. Nu cred că există spectacole proaste, aleg să plec cu ceva de la orice reprezentaţie la care particip.
R.R.: Cât de relevantă mai este critica de astăzi pentru tine ca actor?
A.P.: Critica, desigur, este relevantă atât timp cât nu este distructivă. Avem puterea de a alege să vedem binele sau răul dintr-un spectacol. Desigur, unele puncte trebuie menţionate, dar cu siguranţă există puncte bune în orice spectacol. Mi-a luat ceva să înţeleg asta şi cred că e foarte important să susţii, mai degrabă decât să dărâmi. Să construieşti ceva e foarte greu, să distrugi este atât de simplu.
R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
A.P.: Mă încântă zâmbetul unui copil atunci când îşi vede mama. Mă întristează încrâncenarea oamenilor. Îmi oferă satisfacţie o strângere de mână sinceră. Mă dezamăgeşte incapacitatea de a iubi.
R.R.: O zi, o personalitate: pe cine ai alege şi de ce?
A.P.: J.R.R. Tolkien, pentru bogăţia fantastică a imaginaţiei sale. Pentru capacitatea sa de a crea un întreg univers. Mi-aş dori să călătoresc prin mintea lui alături de personajele sale, să văd imensitatea lumii lui. Să ascult poveştile Elfilor şi ale Hobbiţilor.
R.R.: Ce mesaj ai pentru public?
A.P.: Nu renunţaţi la teatru! Susţineţi-l mai ales acum. Fiţi deschişi şi rămâneţi un moment în sală în linişte după ce cade cortina şi vă scaldă întunericul.
Foto: Cătălin Asanache