Momentului prezentat de Teodora Daiana Păcuraru i-a urmat Dialog cu D, cu Georgiana Vişan. A reuşit să demonstreze pe scenă că, într-adevăr, este "pozitivă, energică, activă, profundă, creativă", la fel ca în autocaracterizarea sa. Ea încearcă să vorbească cu un duh. De fapt, să comunice. Cuvintele se pierd încet-încet şi ajung simple şoapte, iar corpul rămâne singur în acest monolog care s-ar fi vrut a fi un dialog între o divinitate şi un om despre firea celui din urmă. Şi totuşi, duhul nu a răspuns. Sau poate a făcut-o, dar doar ei.
A treia reprezentaţie a fost a lui Răzvan Omotă, spectacolul Cât mai aproape de mine, când nu pot să fiu eu... În propriile sale cuvinte, atunci când poate fi el, este "copil, luptă, vis, soare, poezie". Descrierea lui s-a tradus pe scenă în modul în care el a ales un text shakespearian ale cărui cuvinte şi înţelesuri s-au contopit armonios cu dansul. Dacă în prima parte a momentului, accentul a fost pe cuvinte, pe sensuri şi înţelesuri, a doua s-a concentrat pe dans, corp, pe limbajul non-verbal. Odată trecut prin uşa stranie prin care îi este teamă să intre, actorul descoperă că poate dansa, metaforă a dedublării personalităţii în cazul artiştilor, dar şi a unui prag imaginar setat în mintea noastră de propriile temeri care, odată depăşite, pot avea un rezultat neaşteptat. În momentul în care o frică este depăşită, aceasta devine o calitate, mai cu seamă pentru artişti care se confruntă cu noi provocări zi de zi.
A urmat Cristina Tudor cu spectacolul Venim din... Şi suntem.... O cronică, un cântec, un dans al vârstelor. Viaţa are un şablon, şi începem să-l înţelegem atât pe el, cât şi ciclicitatea vieţii. Vârsta bătrâneţii se aseamănă atât de mult cu copilăria. Cu nouă luni înainte de moarte, omul este conştient că aceasta se apropie. Aşa cum copilul trebuie să petreacă nouă luni în uterul mamei înainte de a se naşte, omul trebuie să petreacă nouă luni în sine pentru a întâmpina moartea. Cu nouă luni înainte de venirea morţii, omul intră iarăşi în uter, numai că acum uterul nu mai e în mamă, ci în el însuşi. În fond, sinele este cel mai tainic altar, locul unde flacăra arde veşnic, unde se află lumina, unde trăieşte Divinitatea.
Moartea devine încununarea, împlinirea. Viaţa nu se sfârşeşte în moarte, ci înfloreşte în moarte. Însă, pentru a cunoaşte frumuseţea morţii, trebuie să fim pregătiţi pentru ea, trebuie să învăţăm arta de a muri.
Secţiunea Individual a fost completată de Dragoş Ioniţă (îndrăzneală, teamă, gând, emoţie, musical) cu momentul Shakespeare & GENDER. Acest spectacol m-a dus cu gândul la teatrul din ziua de azi şi la evoluţia acestuia. Dacă pe vremea lui Shakespeare, femeile nu aveau voie să joace în spectacole de teatru, iar rolurile lor erau interpretate tot de bărbaţi care erau fardaţi sau purtau măşti, astăzi se spune că femeile joacă la egalitate cu bărbaţii. Cumva, într-un caz ideal, teatrul nu ţine cont de gen, de statut social, ci doar de pasiunea pe care nu o poţi ţine în frâu. Acea pasiune care trece peste orice diferenţe, peste orice normă socială din dorinţa de a crea frumos. Chiar cred că nonconformistul Shakespeare ar fi fost mândru de această punere în scenă dacă ar fi putut s-o vadă.
A urmat secţiunea Grup, cu spectacolul Unu pe doi, cu Ana Baciu şi Bianca Temneanu. Cele două au adus în lumină categoria artistului cu o conştiinţă vinovată şi cu o dorinţă nestăvilită de a se lupta cu cei din jur pentru a-şi înţelege propriul sine, propria umbră, cu care "stă la taifas". Grotescul spectacolului atrage prin reunirea contrastelor şi prin mânuirea lor complexă, astfel tensiunea fiind întreţinută în mod constant. Dar poate grotescul este forma cea mai adecvată pentru a arunca o privire intransigentă asupra lumii interioare a unui artist, căci devine o formă de luciditate. Am apreciat atenţia la detalii, sincronizarea perfectă pe scenă a celor două actriţe, dar şi capacitatea lor de a se completa una pe cealaltă. Chipurile lor angelice au fost puse în lumină de personalităţile puternice de care au dat dovadă de-a lungul compoziţiei prin compasiunea ironică la adresa zbuciumului sufletesc.
A doua seară a Galei HOP s-a încheiat cu spectacolul Dictum Meum Pactum, coordonat de Teodora Velescu, cu dansactorii Alexandru Ionescu, Robert Iosif şi Alexandru Petcu. Cei trei actori complici propun o lecţie despre o altă realitate, cea adevărată, ascunsă. Realitatea în care, ca artist, nu te poţi împotrivi firii tale artistice. Indiferent de factorii externi sau de cei interni, de prejudecăţile societăţii şi de fricile personale, un artist rămâne un artist, bântuit de obsesia perfecţiunii, a frumosului. O idee genială, dar ţinută în taină e, de fapt, un duşman. M-a impresionat alegerea inspirată a celor trei actori de a recita Shakespeare în versuri şi pe ritmuri de rap. Au dat dovadă de creativitate, de umor, dar şi de o aptitudine aparte de a vrăji diferite tipuri de temperamente din public. Spectacolul s-a încheiat într-o notă dramatică cu cei trei repetând replica "nu vreau să dansez". Momentul dezbrăcării de haine a fost momentul în care aceştia nu au mai ţinut cont de minte şi au început să danseze, metaforă a spiritului de artist ce va ieşi la iveală mai devreme sau mai târziu. Orice ezitare sau minciună se amplifică în suflet, iar din pierderea contactului cu starea se naşte un gol. Totuşi, prin dans, orice mişcare izbutită a spiritului vibrează larg şi surprinzător către întreg publicul.
Acest spectacol a fost urmat de piesa Stayin' Alive a celor de la Bee Gees, cu care s-a încheiat şi a doua seară a Galei HOP, 2020.
P.S. Mi s-a părut ingenios şi creativ că în toate momentele din această seară s-a integrat interjecţia "Hop!".