Cea care deschide seara este o reprezentantă a şcolii din Bucureşti, Teodora Daiana Păcurar, care pune pe picioare o prestaţie plină de vigoare scenică şi prin care debordează multă fermitate interpretativă, îşi lasă corpul pătruns de ritmurile folclorice într-o coregrafie prin care manifestă încercarea disperată a omului de moarte, pentru ca mai apoi să ajungă într-un final să conştientizeze inutilitatea acestui efort. Printr-o interpretare sigură, textul shakesperian se aliniază mişcărilor vibrante care sunt manevrate de tempoul mioritic.
Mai apoi, a venit rândul Georgianei Vişan să se afirme. Într-o construcţie coregrafică prin care îşi controlează mişcările la detaliu, aceasta se remarcă prin eleganţa şi sincronizarea unduioase pe care corpul ei le manifestă, în concordanţă cu fondul muzical care începe să crească gradat, dând tonul unui avânt scenic din partea acesteia, contopindu-se într-un tablou în care zgomotul exterior preia stăpânirea asupra cuvintelor interioare, iar umbrele sunt mai puternice decât lumina tot mai difuză.
Al treilea pe listă este Răzvan Omotă, cel care participă cu momentul intitulat Cât mai aproape de mine... când nu pot să fiu eu. Exprimând condiţia omului care nu se mai regăseşte în propria piele, acesta se foloseşte de un prag simbolic pentru a trece dincolo de imaginea autoimpusă pentru a-şi descoperi adevăratul sine, iar astfel să îşi poată oferi libertatea de a se manifesta cât mai autentic. Folosindu-se şi el de muzică cu iz folcloric, aduce pe scenă unul dintre cele mai complete momente de până acum, în care cântă, în care dansează şi în care interpretează. O sarcină triplă pe care, de altfel, o duce cu la capăt cu succes.
Cea de-a patra concurentă este Cristina Tudor şi-al ei Venim din... Şi suntem... care oferă un moment plin de senzualitate, dublat de o lentă piesă de jazz prin care face un periplu succint prin etapele pe care le parcurge omul într-o viaţă, fără să bage însă de seamă cum trece totul pe lângă el, ajungând la cea de-a doua pruncie şi la uitare, la o dispariţia completă. Fineţea şi eleganţa mişcărilor şi ale vocii, prin care construieşte un întreg univers imaginativ, fascinează.
Ultimul concurent de la secţiunea Individual este Dragoş Ioniţă, un tânăr care îşi manifestă în mod nestăvilit personalitatea şi carisma pe scenă, perfect în orice moment pentru un spectacol de tip burlesc. Oferind voce atât băiatului, cât şi fetei, acesta ne introduce în culisele întâlnirii dintre cei doi, folosindu-se de comicul de situaţie pentru a scoate la lumină toate micile neplăceri ce se pot ivi şi care pot conduce mai departe la o şaradă relaţională mai degrabă decât la un final fericit. Un alt moment al galei care nu este doar antrenant ca desfăşurare, acompaniat de partiturile mai multor melodii clasice, ci este probabil şi unul dintre cele mai memorabile din acest an.
Odată încheiată această secţiune, a venit momentul Grupurilor. Faţă de seara precedentă, am avut parte de două grupuri, primul fiind format din Bianca Temneanu şi Ana Baciu, un duo impecabil în ceea ce priveşte potrivirea lor scenică, cele două ajungând să se completeze fără eroare, de parcă ar face parte dintr-un singur sistem bine pus la punct. Totul este conceput astfel încât să funcţioneze la secundă, în cel mai firesc mod cu putinţă, iar cele două să devină o prelungire reciprocă a celeilalte. Vedem astfel o compatibilitate de netăgăduit între jovialitatea şi inocenţa Anei Baciu cu vigoarea şi agerimea Biancăi Temneanu, constituind un moment în care acestea îi aduc la viaţă pe bufonii lui Shakespeare cu supleţe şi sensibilitate. Interpretări de mare calibru din partea celor două, care sunt livrate cu mult umor şi carismă.
Cel de-al doilea grup este format din Alexandru Ionescu, Robert Iosif şi Alexandru Petcu, prezenţe proaspete şi pline de elan pe scena Amfiteatrului TNB. Aceştia s-au prezentat cu Dictum Meum Pactum, un moment coordonat de Teodora Velescu, prin care şi-au demonstrat pofta de joc, dar şi relaxarea pe care o au pe scenă, în care secvenţe de bufonerie au avut loc lângă altele de rap, în concordanţă, de altfel, oferind dinamism şi multă energie; energie pe care au transmis-o de pe scenă către public. Carismatici, pregătiţi să demonstreze ceea ce pot şi vioi, cei trei băieţi au emanat în întreaga sală un suflu zglobiu şi tineresc, în care au reuşit să consolideze o fundaţie interpretativă solidă, oferind profunzime întregului act. Un lucru sigur pe care l-au demonstrat cei trei participanţi este acela că în orice moment ar putea să umple o sală oricât de mare cu vivacitatea şi cu vitalitatea de care au dat dovadă pe tot parcursul reprezentaţiei lor. Un trio care funcţionează la parametri optimi datorită coeziunii grupului, pe de-o parte, dar şi a calităţilor individuale, pe de altă parte, care puse laolaltă creează energie în stare pură.
A trecut şi a doua zi. Îi aşteptăm cu nerăbdare pe următorii concurenţi, dar şi să începem să simţim tristeţea care survine odată cu conştientizarea faptului că şi gala se apropie de final. Până atunci, însă, să continuăm să zâmbim şi să ne continuăm sărbătoarea tinerelor talente.