Istorie, istorii - 23 august 1944/2019 la Astra Film Festival, 2020

O incursiune în trecut nu e niciodată simplă, cu atât mai mult cu cât trecutul se compune din suma şi diferenţele, din completarea şi coliziunea trecuturilor celor care au trăit acelaşi timp. Care se umple apoi cu lucruri realcătuite din memorie, cu fapte consemnate şi reflectate după voinţa, onestitatea şi puterea celor care au trăit istoria, au îndurat-o sau au folosit-o, au făcut-o sau au regizat-o. Iar după 76 de ani, ce a rămas în memoria noastră, a celor care tocmai am trăit 23 august 2020, despre ziua de 23 august: o fostă zi naţională până acum o generaţie, sărbătorită cu pancarte şi lozinci comuniste dimineaţa şi cu un mare şi monocrom picnic naţional după-amiaza? Ziua în care Regele Mihai a rupt alianţa cu Germania nazistă? Ziua în care evreii din România care nu ajunseseră în lagărele de concentrare au respirat prima dată, după lungi ani negri, un aer din care se evacua suferinţa şi groaza? O dată ca multe altele din manualul de istorie? Nimic din toate astea?


Pompiliu Sterian, Iudith Ardeleanu, Lippa Baroti Segal şi Ioseph Cotnăreanu sunt patru seniori, rezidenţi ai Căminului "Amalia şi Şef Rabin dr. Moses Rosen" din Bucureşti. Au multe în comun şi multe îi despart, dar atunci când Vârsta 4, grupul de creaţie al Centrului rezidenţial, i-a adus în faţa alcătuirii unei hărţi a evenimentelor importante din viaţa lor, au găsit un element de intersecţie, surprinzător sau nu: ziua de 23 august 1944 şi bucuria libertăţii. Trăită intens de toată comunitatea evreiască din România şi împărtăşită şi acum, cu aceeaşi intensitate, în mărturisirile şi dialogurile filmate de Andra Tarara, David Schwartz şi Roland Ibold la întâlnirile cu locatarii căminului. Dar dincolo de această zi şi de semnificaţia ei particulară, drumurile şi sentimentele protagoniştilor documentarului 23 august 1944/2019 se despart. Uneori merg pe drumuri aproape paralele, cu concesii şi deferenţe, dar deseori se izbesc frontal, cu toată forţa unei acumulări de credinţe foarte vechi, de dureri nelecuite, împrospătate de adrenalina conflictului sau mătuite de greutatea realizării concesiilor, de iertări care nu s-au mai petrecut, de rutina con-locuirii îndelungate.

Iudith avea 13 ani în 1944 şi aparţinea unei familii sărace cu convingeri comuniste şi pro-sovietice, păstrate intacte după şapte decenii, iar venirea ruşilor fusese un eveniment spectaculos, trăit cu intensitate: ea şi sora ei au ieşit în calea tancurilor sovietice, care le-au purtat pe turelă, în marşul victorios prin tot oraşul. "V-am văzut pe tanc. Am fost cel mai fericit evreu din România!", le-a spus tatăl lor, după ce le urmărise în buletinul de ştiri de la cinema. De cealaltă parte a unui zid care se dovedeşte insurmontabil, Segal provine dintr-o familie avută, pentru care comuniştii şi ruşii nu au adus nimic mai bun decât fasciştii, iar conflictul de istorii personale se acutizează cu fiecare nou schimb de replici cu Iudith, care sfârşeşte prin a-l expedia iritată: "Ia mai du-te dracu'!". Pompiliu, concesiv şi împăciuitor, încercând şi reuşind toată viaţa să meargă cu vremurile, să nu deranjeze pe nimeni, confirmă conflictele: "În afară de lupta mare între state, se ajunge la o luptă în familie, fiecare cu convingerile lui". Pe de altă parte, ilustrează sugestiv inerţia de sub evenimentul major: "În 23 august s-a răsturnat lumea; în 24 august lucrurile nu se schimbaseră cu nimic". Ioseph, singurul dintre cei patru care nu mai trăieşte, atras în ilegalismul comunist în virtutea faptului că evreii aveau o singură alegere înainte de 1944 ("ori nu făceai nimic, ori făceai ceva antifascist"), colorează şi el, cu pastelul nisipiu al amestecului istoriei majore în viaţa comună, nişte timpuri care par o lecţie învăţată, dar sunt, prin banalizare şi uitare, cu atât mai posibil repetabile: "Războiul a început într-o duminică". Dar e conştient că pentru cei de astăzi 23 august e o zi oarecare.

Pentru evreii din România care au trăit-o, 23 august 1944 rămâne o dată de importanţă majoră în istoria personală: "Eu retrăiesc în memorie momentul de atunci, retrăiesc aceleaşi sentimente de eliberare pe care le-am trăit şi atunci" (Ioseph Cotnăreanu). Istoria, cu majusculă şi fără, e pentru cei patru protagonişti ai documentarului la fel de vie ca acum şaptezeci de ani. Cum probabil este şi va fi pentru fiecare generaţie sau grup, oricare ar fi elementul care îl deosebeşte de celelalte, care parcurg timpuri întunecate, dificile, cu amprentă adâncă, imposibil de şters.