Amintiri şi gâlceavă - 23 august 1944/2019 la Astra Film Festival, 2020

O idee excelentă pentru un documentar evocator: care a fost cea mai fericită zi din viaţa dumneavoastră? Adresată unor venerabili pensionari ai Centrului "Amalia şi Şef Rabin dr. Moses Rosen" pentru persoane vârstnice, aparţinând comunităţii evreieşti din Bucureşti, interogaţia cu puternice rezonanţe istorice, dar şi afective, a obţinut un răspuns împărtăşit de o largă majoritate: 23 august 1944. De ce? Cum a fost? Cum v-aţi simţit? Ce aţi făcut atunci... de a rămas realmente de neuitat? Spre a dezbate, detalia şi explica tot ce a rezistat memoriei, au fost invitate la o şedinţă de amintiri patru personaje care au avut şansa de a trăi momentul şi - din fericire - mai sunt în măsură să-l analizeze. La trei sferturi de veac distanţă, provocarea le-a fost lansată seniorilor de un trio de tineri documentarişti alcătuit din Andra Tarara, David Schwartz şi Roland Ibold. Faţă (în faţă) cu reacţiunea jună şi degrabă interesată de circumstanţele istorice, de felul cum au simţit pe pielea lor acea răsturnare de situaţie, intervievaţii au etalat nu doar destulă luciditate şi vitalitate, ci şi un spirit polemic greu de anticipat într-un perimetru opţional atât de omogen din pornire. Dar, ca întotdeauna, detaliile, completările şi controversele au constituit fermentul unei neobişnuite agerimi de spirit.


Bun... De ce 23 august? Pentru că a venit ca o izbăvire pentru toţi evreii din România care trăiseră în teroarea războiului: bombardamente, persecuţii, incertitudini zilnice, zvonuri care mai de care mai înfricoşătoare... Unda de propagare a antisemitismului de sorginte nazistă părea că avansează în contextul bunelor raporturi româno-germane. Cum să nu te aştepţi tu, evreu, ca Antonescu să bată oricând palma cu Hitler, pentru "soluţia finală"? Ca şi cum nu ar fi fost suficient contextul dur, nesigur, ameninţător, zvonistica desăvârşea spaimele întemeiate. Cu tot ce însemna asta: interpretări, exagerări - care mai de care mai înspăimântătoare pentru comunitatea iudaică. Sigur, în acele zile agitate, încă nu se cunoşteau cu atâta claritate ororile Holocaustului, dar ele planau - nevăzute, dar auzite şi amplificate în mentalul colectiv, deasupra câtorva milioane de oameni.

Aşa încât, anunţul acela celebru cu "Nu închideţi aparatele de radio. Vom transmite un comunicat important pentru ţară" a avut o însemnătate covârşitoare pentru cei ostracizaţi oficial doar pentru originea lor semită. Cu emoţie şi adesea cu patos, cu luciditate şi înţelepciune, cu furie sau înverşunare (de la fiecare, după posibilităţi) bătrânii evrei ajunşi acum la vârsta unei senectuţi avansate au trecut, parcă pe nesimţite, de la povestiri personale la interpretări, comentarii, dispute. Şi, dacă mărturiile lor pot fi privite ca elemente de luat în seamă pentru memorialistica generată de trăirile directe ale unor martori direct implicaţi, gâlceava partizană care a completat, aproape firesc, consensul iniţial conferă tentativei de clarificare a lucrurilor exact reversul acesteia. Opţiunile politice şi-au spus şi aici cuvântul: doamna care - dacă e să o crezi pe cuvânt - a fost ridicată pe tanc de primul ocupant sovietic, filmată şi celebrizată la Jurnalul cinematografic de actualităţi a rămas - pe această bază - o admiratoare eternă a forţelor invadatoare comuniste şi a oricărei lumini venite dinspre Răsărit. Opoziţia morală, politică sau ideologică enunţată, cu mai mult sau mai puţin aplomb, dar cu patos şi înverşunare, de către colegii ei de cămin a generat un conflict ireconciliabil. Personal, cearta supravieţuitorilor mi-a adus aminte de ficţiunea cinematografică a lui Radu Mihăileanu, Train de vie / Trenul vieţii. Nu ştiu dacă cei trei realizatori au scontat pe ceva asemănări ce ar fi putut conferi continuitate, ori numai s-au lăsat prinşi într-un joc fără sfârşit... Cert e că, fără a-şi face mari probleme de logică narativă, rigoare sau funcţionalitate dramaturgică în contextul întrebării iniţiale, au lăsat de la ei... Dincolo de un oarecare farmec convivial, eşuat apoi în sterilitate şi marginal, îmbrânceala amintirilor şi a reacţiilor de adversitate dintre protagonişti diluează substanţa chestiunii supusă discuţiei şi o acoperă până la sufocare, trimiţând-o să eşueze într-o zonă periferică, fatalmente minoră. Mda... poate că tinerii realizatori s-au înduioşat; ori s-au amuzat de inutilitatea şi sterilitatea unor viziuni cronic conflictuale... cine ştie? Oricum, caracterul fatalmente static al acţiunilor din cadru şi excesul de verbiaj nu au putut să înlocuiască o necesară, cred eu, interferare cu imagini de arhivă - secvenţe documentare, fotografii... Cele neglijate (refuzate?) cu o inexplicabilă şi contraindicată suficienţă. Să fie de vină doar tinereţea - aia suficientă sieşi? Păcat. Cu mai multă aplicaţie, cred că ar fi putut ieşi un film eveniment, în locul unuia doar de serviciu.