În condiţiile restrictive impuse de pandemia care ne-a năpădit viaţa materială şi în special pe cea spirituală, desfăşurarea atipică, online, a primelor etape ale Concursului Internaţional George Enescu, ediţia a XVII-a este un succes. Este o veritabilă oază de bucurie pentru iubitorii de muzică, într-un vast deşert cultural. Prin postarea înregistrărilor tuturor concurenţilor pe site-ul festivalenescu.ro, organizatorii mult aşteptatului eveniment competiţional de toamnă, au oferit publicului de pretutindeni, posibilitatea de a viziona şi asculta pe unii dintre cei mai talentaţi tineri instrumentişti ai momentului, cei care prin curajul lor de a merge înainte, împotriva vicisitudinilor, ne insuflă şi nouă forţa morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile şi neajunsurile ivite în prezent.
Pentru toţi cei implicaţi - concurenţi, membrii juriilor, organizatori, jurnalişti şi public - este un exerciţiu de supravieţuire în arta sunetului.
Prin prisma concurentului interpret, fie el violonist, pianist ori violoncelist, a te prezenta, în primele două etape ale acestui prestigios concurs care este dedicat marelui nostru muzician, George Enescu, doar printr-o înregistrare, fără a avea în sală celebrităţi din juriu, fără a putea mulţumi direct publicului care aplaudă şi ovaţionează, apreciind strădania supraomenească, susţinută pentru pregătire şi fără a beneficia de apariţia pe un podium consacrat (unde au cântat artişti cu nume ilustre, lăsând urme vibratorii în acel spaţiu), toate aceste frustrări au trebuit a fi depăşite printr-o mare dăruire.
În ceea ce-i priveşte pe somităţile care alcătuiesc juriile, adaptarea la noile condiţii s-a dovedit a fi o încercare trecută cu brio. Bănuiesc că a fost o experienţă destul de dificilă. Ceea ce în aritmetică se numeşte aducerea la numitor comun, transpus în aici şi acum nu s-a putut realiza. Fiecare membru al juriului se afla altundeva şi asculta înregistrările altcândva (lipsa simultaneităţii temporale în audiere); apoi, inegalitatea condiţiilor acustice pe care le-au avut concurenţii, fiecare realizând actul său artistic în locuri diferite (apartament, studio de înregistrări ori sală de concert), cu aparatură diferită (amplasarea microfonului la diferite distanţe de sursă), cu sau fără adăugare de efecte sonore speciale (reverberaţie, ecou prelungit) şi nu în ultimul rând, pianul pe care-l utilizau acompaniatorii aparţinea unor mărci diferite (uneori s-a cântat şi pe o biată pianină). Şi mai lipsea haloul empatic pe care-l înfăţişează faptul de a sta fotoliu-lângă-fotoliu, în rândul şi locurile rezervate într-o sală de concert, pentru juriu.
Organizatorii concursului au fost la înălţime şi de această dată. A face slalom pe un teren incert, cu zâmbetul pe buze, a răspunde unor situaţii nemaiîntâlnite, totul contra cronometru este o muncă apreciabilă. De pildă, fiecare înregistrare a concurenţilor a fost îmbălsămată cu incipitul Baladei pentru vioară şi orchestră de George Enescu (o lucrare muzicală de mare sensibilitate, fără număr de opus), ce a putut fi auzită câteva secunde la începutul şi la sfârşitul fiecărei prezentări, o idee fericită, de bun gust.
Jurnaliştii sunt şi ei puşi la grea încercare. Oare cum s-ar fi auzit pe viu într-o sală de concert? Ce bine ar fi dacă ne-am putea teleporta lângă fiecare concurent când cântă pentru concurs! Oare laptop-ul meu are difuzoare destul de calitative? Cum aş asculta dacă aş sta nemişcat în sală, ore în şir, nebruiat de vreun apel telefonic sau de un vecin?
Iar publicul supravieţuieşte şi el în speranţa etapelor din mai 2021. (Speranţa e imună la viruşi.) Exersăm, ascultând până noaptea târziu înregistrări, care mai de care mai interesante, dar... doar pe ecran şi prin difuzoare.
Câteva impresii:
Ascultând concurenţii de la secţiunea vioară, cei care au participat la prima etapă a concursului, dincolo de aspectul de întrecere, m-a încântat dorinţa majorităţii copetitorilor de a interpreta cât mai aproape de stilul fiecărei categorii de lucrări alese. Mijloacele expresive şi calitatea sonorităţilor difereau şi e normal. Respectarea fidelă a textului, desigur, a fost un criteriu indiscutabil de selecţie. De pildă, în interpretarea Ciacconei în re minor, din Partita a II-a pentru vioară solo, BWV. 1004, primele variaţiuni conţin o ritmică notată clar în manuscrisul lui Johann Sebastian Bach, şi anume un ritm punctat.
În interpretarea concertelor de vioară ale lui Wolfgang Amadeus Mozart (compuse pentru uz personal), aproape toţi concurenţii au avut intenţia (şi unii au şi reuşit) de a dezvălui aspectul ludic al muzicii, construind prin motivele muzicale enunţate, personaje ce aminteau de operele mozartiene. În Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră în la major, KV. 219 (ce macabră coincidenţă: Sarscov-2 şi Covid-19), concurenţii care au ales această lucrare au relevat în mod diferit indicaţia de Allegro aperto (vesel, cu sunet deschis), însă cu toţii au optat pentru un tempo alert şi un sunet spumos, elastic şi bine aerat. Cadenţele solistice, în general, aparţineau compozitorilor consacraţi - Joseph Joachim şi Sam Franco - însă am ascultat şi unele mai puţin reuşite, în care aspectul virtuoz era în prim plan, iar motivele mozartiene elaborate mai în umbră.
Interesantă mi s-a părut şi prestaţia acompaniatorilor, majoritatea pianişti foarte buni şi muzicieni de calitate. Atât cei mai tineri, cât şi cei cu experienţă au contribuit la punerea în valoare a concurentului respectiv, prin infuzia de energie, precizia ritmică, dozajul intensităţilor, păstrarea tempo-ului agogică şi frazare, în consonanţă cu solistul.
Capriciile op. 1 de Niccolò Paganini sunt o piatră de încercare pentru orice concurent. Nu însă toţi au înţeles că dincolo de tehnică, ele conţin şi o latură expresivă. Dificultatea transcendentală a acestor miniaturi a condus se pare la o exacerbare a dorinţei de viteză şi a perfecţiunii în intonaţie. Mi s-a părut că, de pildă concurenţii care au ales Capriciul nr. 5, în secţiunea principală, Agitato, care urmează introducerii (cea care fixează cadrul tonal prin arpegii extinse) au fost preocupaţi de tehnica mâinii stângi, iar modalitatea trăsăturii de arcuş ricoché combinat cu spiccato, cum apare în manuscrisul lui Paganini, a fost simplificată, printr-un spiccato uniformizat, ceea ce a impietat asupra accentelor ce derivă din modalitatea trăsăturii speciale de arcuş menţionate.
Ascultam unele înregistrări şi mă gândeam cu îndoială dacă interpretul a citit spusele lui David Oistrah "Un sunet frumos trebuie să pătrundă nu numai cantilena, ci şi orice pasaj tehnic." [1]
Am fost plăcut impresionat de atitudinea concurenţilor, de 'mândria lor smerită' , atunci când se prezentau în limba engleză, la începutul videoclipului de concurs. Mândrie că participă la un astfel de concurs de mare prestigiu, care poartă numele lui George Enescu şi smerenie în faţa Everestului artistic la poalele căruia, echipaţi serios, fiecare speră să urce până la vârf.
Da, avem un nivel ridicat al concurenţilor, incitant pentru public. Au trecut mai mulţi în etapa a doua, decât s-a prevăzut.
Per aspera ad astra! (Pe căi anevoioase spre stele!) se spune în tragedia Hercule furios de Seneca.
Le dorim mult succes în continuare concurenţilor!
NOTE
[1] Sârbu, Ion: Vioara şi maeştrii ei de la origini până azi, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1994.