septembrie 2020
Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2020
Motto: "Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi" (Nicolae Steinhard)

Un documentar incitant, captivant, riscant se axează pe una dintre cele mai vechi şi frisonabile întrebări pe care şi le-a pus omul: ce se întâmplă cu noi după ce murim? Călin şi Corina Terţan pornesc într-o investigaţie psiho-cinematografică, pornind de la relatările a zece persoane trecute prin experienţa morţii cu dus-întors. Desigur, nu sunt primii care întreprind un asemenea demers. De la celebrele concluzii ale lui Raymond Moody, reunite în volumul Life After Life şi alte lucrări ştiinţifice dedicate subiectului, până la puzderia de revelaţii tocmite şi revărsate pe canalele populare, întrebarea rămâne şi adună oricând prozeliţi; majoritatea animaţi de un optimism îmbrăţişat, deloc dezinteresat, sub semnul unor concluzii apodictice. Vreau să insist asupra unei nuanţe necesare: aceea a extragerii temei de sub faldurile complicate ale religiei. Fapt lăudabil, măcar prin perspectiva evitării dogmatismului şi a abordării problemei respective dincolo de limitele, fatalmente înguste, ale acesteia. Tot astfel, autorii au neglijat cu bună ştiinţă studiile teoretice cuprinse în lucrări de specialitate tipărite, indiferent de autoritatea şi notorietatea lor.


Pentru ca lucrurile să fie inedite, proaspete, realizatorii documentarului de 70 minute s-au adresat interogativ, unor persoane păţite - cum s-ar zice. Zece la număr. Şi au făcut-o cu respect, curiozitate şi bună credinţă. Fără a forţa în mod spectaculos nota, aşa cum procedează de cele mai multe ori cei din mass media; dar şi fără a impune, aprioric, limite exterioare relatărilor debitate în faţa camerei de filmat. Uite că se poate şi fără teribilisme, fonfleuri şi altele asemenea din panoplia teribilismului rentabil. Curiozitatea onestă, capacitatea de ascultare, acceptare şi înţelegere a mărturiilor înfăţişate de subiecţi conferă filmului o notă de seriozitate şi evită senzaţionalismul - altfel, atât de la îndemână. Cine sunt cei "zece negri mititei"? Îi putem numi pacienţi... sau mărturisitori. Depoziţiile lor converg în configurarea unei meta-realităţi, asupra a ceea ce au simţit şi îşi amintesc în urma experienţei de moarte clinică prin care a trecut, la un moment dat, fiecare dintre ei. Un cârcotaş (căci, în fond, ce era biblicul Toma Necredinciosul?) ar ridica semne de întrebare asupra povestirilor; ori a identităţii / condiţiei sociale şi psihologice a intervievaţilor. Nimic mai greşit. Marele atu al camerei de filmat (şi, implicit, al autorilor filmului) este acela că înregistrează la vedere, fără nici un artificiu tehnico-expresiv, discursul fiecăruia dintre mărturisitori. Faţă de ceea ce vezi şi auzi acolo, ţi-ar trebui o solidă rea-credinţă ca să-i bănuieşti de contrafacere. Privind şi ascultând cu atenţie ceea ce au montat Călin şi Corina Terţan, descoperi nu doar elementele comune din trăirile relatate, cât şi dificultatea fiecăruia dintre "clienţii" lor de a traduce în cuvinte ceea ce au văzut şi au simţit. Este acolo atâta autenticitate a trăirilor şi rememorării, încât - dacă ţii cu tot dinadinsul să avansezi varianta imposturii, a fake-ului - nu ţi-ar rămâne decât să accepţi că, într-o atare ipostază, avem de-a face cu nişte actori de geniu, pentru care orice distincţie profesionistă ar fi prea mică spre a le răsplăti prestaţiile. Ceea ce, evident, nu e cazul, ei fiind persoane absolut obişnuite, care au trecut printr-o cumpănă de viaţă, pornind de la o criză de sănătate escaladată până la stopul cardiac... şi retur.

Ceea ce face filmul să depăşească, în mod salutar, formatul unor banale interviuri-anchetă, este efortul de a găsi echivalent imagistic pentru situaţiile descrise (repet: greu, chinuit) de către preopienţi. Aici, calculatorul vine să răspundă provocărilor, înfăţişând privitorului o serie de structuri plastice şi cromatice fericit ilustrative, coerente şi credibile.

Selectarea protagoniştilor şi validarea experienţelor relatate de ei se datorează ajutorului dat de prof. Constantin Dulcan - om de ştiinţă renumit pentru deschiderea sa asupra unor cercetări neconvenţionale în domeniu. Domnia sa nu doar că îi girează pe cei zece, dar reprezintă elementul de legătură, de sistematizare şi, uneori, de explicare a elementelor conţinute în discursurile lor. De asemenea, actorul Dorel Vişan vine să comenteze şi să întărească, prin prisma propriei credinţe intime, experienţele pacienţilor reveniţi după un traseu cu dus-întors, asigurându-i un halou aparte de farmec şi accesibilitate.

Virgula - sau măcar punctele de suspensie - care dau fiori oricărui muritor (cinefil sau nu) înseamnă, până la urmă, un dram de speranţă oferită, cu generozitate şi curaj, celor interesaţi de viaţa de după... Un dar neobişnuit, dar cu atât mai de preţ, pe care realizatorii filmului îl închină celor care s-au încumetat să-i însoţească în acest periplu spiritual.

Descarcă programul Astra Film Festival 2020 aici..

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
21.10 pînă pe 25 octombrie
22.10 pînă pe 25 octombrie

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus