Figură emblematică a cântecului francez, actriţa şi şansonetista Juliette Gréco a murit la vârsta de 93 de ani, la reşedinţa sa din Ramatuelle (Var), Franţa, la 23 septembrie 2020. A fost înmormântată la cimitirul parizian Montparnasse.
Versurile melodiilor sale au fost scrise, în general, de poeţi celebri, precum: Jacques Prèvert, Serge Gainsbourg, Raymond Queneau, Léo Ferré şi Boris Vian. Într-un documentar [1] marea cântăreaţă franceză spunea: "În tot ce cânt şi în viaţa mea, ele sunt acolo undeva. [...] Cuvintele sunt foarte serioase pentru mine. [...] Nu pot pune în gură cuvinte care nu-mi plac. [...] Cântecul este o artă specială, extrem de dificilă, contrar a ceea ce s-ar putea crede. Practic, eşti pus în situaţia de a scrie o piesă de teatru sau un roman în 2 sau 3 minute. Şi este un exerciţiu extraordinar".
Dintre numeroasele filme în care a jucat, amintim: Les Frères Bouquinquant / Dreptul la viaţă, regia Louis Daquin (1948), Orphée, regia Julien Duvivier (1949), Au royaume des cieux / În Împărăţia cerurilor, regia Julien Duvivier (1949), ... Sans laisser d'adresse / Plecat fără adresă, regia Jean-Paul Le Chanois (1951), Elena et les Hommes / Elena şi bărbaţii, regia Jean Renoir ( 1956), Fiesta, regia Henry King (1957), Bonjour tristesse / Bună ziua tristeţe, regia Otto Preminger (1958), Whirlpool, regia John Huston (1959), Onkel Toms Hütte / Coliba unchiului Tom, regia Géza Vonradványi (1965), Belphegor (serial TV), regia Claude Barma (1965), The Night of the Generals / Noaptea generalilor, regia Anatole Livak (1967), Jedermanns Fest / Sărbătoarea lui Jedermann, regia Fritz Lehner (2000).
La Hollywood, Juliette Gréco a jucat alături de Henry King, John Huston şi Orson Welles.
Printre cântecele interpretate au fost premiate: Je hais les dimanches (Urăsc duminicile), cuvinte de Charles Aznavour şi muzica de Florence Véran, Romance, cuvinte de Henri Bassis şi muzica de Joseph Kosma, albumul Gréco chante Mac Orlan (Gréco îl cântă pe Mac Orlan), cuvinte de Pierre Mac Orlan şi muzica de Philippe Gérard.
De notorietate este interpretarea cântecului Sous le ciel de Paris (Sub cerul Parisului), utilizat în filmul cu acelaşi nume, regia Julien Duvivier, cuvinte de Jean Dréjac şi muzica de Hubert Yves Giraud.
Parlez moi d'amour (Vorbeşte-mi de iubire)
A fost şi o celebră cântăreaţă de cabaret.
Déshabillier moi (Dezbracă-mă)
Javanaise
Je hais les dimanches
Artista şi Marea Doamnă a muzicii franceze, Juliette Gréco, a fost recompensată de-a lungul carierei cu premii precum: Premiul Edith Piaf (1951), Marele Premiu al Discului (1952), Marele Premiu al Academiei Charles-Cros (1964), Victoire d'honneur pentru carieră (2007), Medalia de Aur, SACEM, pentru 60 de ani de carieră (2009), Marea medalie de vermeil a oraşului Paris (2012). A fost decorată cu Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Cavaler (1984), Ofiţer (2002) şi Comandor (2012), Ordinul Naţional de Merit în grad de Mare Ofiţer (2015), Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Comandor (2016).
În 1999, Georges Delbard, a dedicat o varietate de trandafir nouă, cu numele celebrei cântăreţe.
Vocea emoţionantă şi interpretarea cântecelor Juliettei Gréco ne vor înfrumuseţa viaţa multora, şi de acum înainte!
Note:
[1] Extras din documentarul Je m'appelle Gréco (Mă numesc Gréco), realizat de Jaci Judelson (un bonus al DVD-ului Juliette Gréco, Olympia 2004, Polydor).
[2] https://fr.wikipedia.org/wiki/Juliette_Gr%C3%A9co
Juliette Gréco s-a născut la 7 februarie 1927, la Montpellier, Franţa. Tatăl, Gerard Gréco era de origine corsican, mama Juliette Lafeychine era din Bordeaux. La vârsta de 12 ani Juliette dansa şi făcea figuraţie la Opera Garnier din Paris. Studiile şcolare le efectuează la Montabaun, la Dames noires, de l'Institut Royal d'éducation Sainte Jeanne d'Arc. Este arestată de Gestapo pentru ajutorul dat Rezistenţei franceze. După război joacă mici roluri în teatru şi participă în emisiuni de radio consacrate poeziei. Jean-Paul Sartre îi încredinţează o melopee într-o piesă de teatru şi o îndrumă către compozitorul Joseph Kosma. În 1949, participă la redeschiderea cabaretului parizian Le Bœuf sur le toi (acolo era locul de întâlnire dintre Jean Cocteau şi intelighenţia pariziană din perioada interbelică). După câştigarea premiului SACEM (1951), Juliette Gréco efectuează turnee în Brazilia şi SUA. Se căsătoreşte cu comedianul Philippe Lemaire în 1953. Apoi, în 1954 cântă la renumita sală de musical pariziană l'Olympia. În acelaşi an, se naşte fiica lor, Laurence-Marie. Juliette divorţează în 1956. Joacă în filmul Elena şi bărbaţii, ocazie cu care îl cunoaşte pe Mel Ferrer, cu care va lega o mare prietenie. După o aventură amoroasă fulminantă cu Darryl Zanuck, Juliette revine la cariera de cântăreaţă, începând cu anul 1960. Interpretează cântecele lui Jacques Brel, Leo Ferré, Guy Béart şi Serge Gainsbourg. În 1962 devine acţionară la revista Minute. Din 1965, deţine un rol principal în foiletonul televizat Belphégor sau Fantoma de la Luvru. Se căsătoreşte cu Michel Piccoli în anul 1966. După 1970, efectuează turnee în Italia, Germania, Japonia şi Canada. Colaborează pe rând cu casele de discuri Barclay şi RCA Victor. În 1983, sub direcţia artistică a lui Gérard Meys realizează o antologie discografică în trei volume. În anul 1988, divorţează şi se recăsătoreşte cu Gérard Jouannest. În 1991 îşi reîntâlneşte publicul la sala Olympia. Înregistrează un recital la Teatrul Odeon din Paris, în 1999. Între 1950 şi 2016 Juliette Gréco a cântat pe scenele operelor din Spania, Portugalia, Belgia, Germania, Elveţia, Ţara Bascilor, Israel, SUA, Canada, Japonia, America de Sud şi Marea Britanie. Înregistrează pentru casa de discuri Polydor. De asemenea, realizează şi înregistrează un album pentru Deutsche Grammophon/Universal Music. În 2016 face un turneu de adio, intitulat Merci. Avanpremiera turneului începe în 2015, la Atena, apoi continuă la Tel Aviv, Montreal, Toronto, Milano, Spoleto, Anvers, iar în februarie 2016 cântă la Muzeul Louvre, în faţa statui Victoria din Samothrace.
*Imaginea sculpturii greceşti Victoria din Samothrace este preluată de pe site-ul
https://www.auladehistoria.org/2016/11/victoria-de-samotracia-comentario.html