Totul s-a desfăşurat în Goleşti, un sat din judeţul Vrancea, în faţa porţii casei în care locuieşte voluntara noastră Andra, împreună cu familia ei, care a fost şi ea implicată în construirea cabinei. Patru voluntari şi un şofer pro bono s-au mobilizat pentru a ajunge acolo şi pentru a ajuta la tăiatul de scânduri. Câinii lătrau ostentativ de după gratii. Cuiele, ciocanul, banda adezivă, banda izolatoare şi leucoplastul o aşteptau pe Andra în podul zăbrelit cu pânze de păienjeni... O proastă sincronizare a făcut ca scândurile asamblate la margine de stradă să se dezarticuleze în văzul celor din prima maşină ivită pe şosea. Bodogăneli. După mai multe scâncete de frustrare şi lătrături, cadrul de lemn a luat fiinţă. Însă a apărut o nouă problemă. Transportul unui viitor decor de dimensiuni considerabile, asemănător unei porţi de fotbal, cale de 5 kilometri până la Focşani. Soluţia a fost la fel de inventivă: un voluntar pe scaunul din dreapta, altul pe bancheta din spate în stânga, sprijinind cei doi stâlpi de lemn, vigilenţi să nu atingă nici asfaltul, dar nici să zgârie maşina binevoitorului şofer. Mari emoţii. O curbă bruscă a reuşit doar să înrăutăţească situaţia. Doi motociclişti ne-au depăşit, strigând "Asta e România!". Da, România, ţara în care nu sunt destule fonduri pentru cultură, aşa că te descurci cum poţi. După apeluri de la iubite, sensuri giratorii, arsuri solare, semafoare şi râsete din partea pietonilor, important e că ne-am descurcat.
(transport)
(cabina foto la final)
În tot acest timp, în Piaţa Unirii din Focşani aveau loc zilnicele ateliere din cadrul festivalului. Ziua a început cu workshop-ul de mişcare scenică şi improvizaţie coordonat de Maria Iordache, care a pregătit noi surprize pentru cei prezenţi. Participanţii şi-au testat atenţia cu diferite jocuri, printre care şi "1, 2, 3", în care anumite mişcări ale corpului (bătăi din palme, genoflexiuni) au fost numerotare de la 1 până la 5. Trainerul rostea cifre într-o ordine aleatorie, iar jucătorii efectuau mişcarea, astfel dezmorţindu-şi corpul şi mintea. Un alt exerciţiu pentru destindere a fost "Telefonul fără fir", varianta cu gesturi, acesta dovedind diferenţele de percepţie ale fiecăruia asupra unui gest şi diminuarea în intensitate a mesajului iniţial pe măsură ce acesta trecea de la unul la altul. Ultimul joc a fost o variaţiune a clasicului "Tablou", în care personajele sunt aşezate într-o poziţie statică, conturând o imagine de ansamblu. În varianta aceasta, fiecare participant a primit un număr de la 1 până la 10, care indica influenţa pe care acesta o avea în creionarea poveştii din spatele tabloului. O a unsprezecea persoană era desemnată să intuiască ierarhia de putere, astfel exersându-şi spiritul de observaţie.
Câteva ore mai târziu, alte tablouri se concretizau, portrete ale modelelor alese pentru practica cursanţilor de la atelierele de fotografie, nerăbdători să aplice informaţiile acumulate în cele două sesiuni de teorie. Aceştia şi-au înfruntat anxietatea, unul dintre cele mai des întâlnite obstacole ale unui tânăr fotograf. În ciuda lipsei de experienţă, pozele au fost foarte reuşite, iar participanţii au plecat acasă mai încrezători şi mulţumiţi de ei înşişi. Alexandru Zarzalin, coordonatorul workshop-ului, a rămas impresionat de munca lor, iar modelele s-au ales cu noi poze de folosit pe reţelele de socializare. Un succes pe toate planurile, aş spune eu, mai ales dacă îndrăznim să ne lăsăm purtaţi de gândul la o potenţială revistă, în care alumnii cursului ar putea publica în 2021.
Aşa cum am promis, lungmetrajele şi scurtmetrajele proiectate în festival au fost diverse în genuri şi categorii. Felia de film din seara de joi (17 septembrie 2020) a fost un documentar semnat de Şerban Georgescu, denumit Jurnalul familiei -escu, un colaj de fotografii din arhive personale, video-uri din Arhiva Naţională de Filme şi interviuri cu invitaţi de prestigiu precum scriitorul şi eseistul Stelian Tănase, teoreticiana şi feminista Mihaela Miroiu, eseista şi publicista Ioana Pârvulescu, analistul şi comentatorul Sorin Ioniţă, eseistul şi diplomatul Theodor Paleologu şi regretatul antropolog Vintilă Mihăilescu. Este un film cu umor, un film patriotic şi emoţionant, dar care înglobează în acelaşi timp o tentă ironică la adresa societăţii româneşti din ultimul secol. Titlul duce cu gândul la o cronologie personală, însă, plecat de la povestea autorului şi a intervievaţilor, filmul devine reprezentativ pentru o mare familie: nu pentru cea a regizorului, ci a întregului popor român. Deşi nu s-a vrut un documentar în stil academic, care să prezinte evenimentele din perioada interbelică până în zilele noastre, acesta poate substitui o enciclopedie a centenarului, fiind un produs de calitate creat cu acest prilej ce sintetizează istoria românilor pe înţelesul fiecăruia, tocmai fiindcă "vorbeşte despre identitatea românească într-un mod plauzibil, lipsit de rotomondate patriotice" (Theodor Paleologu) şi se concentrează pe anonimi în detrimentul numelor mari din politică sau protipendadă.
Odată cu sfârşitul proiecţiei a venit şi noaptea şi, pentru prima dată de când a început festivalul, noi eram încă plini de energie. Pentru echipa de organizare oboseala a funcţionat în sens invers, în loc să fim fresh în primele zile şi obosiţi spre final, noi am receptat energia şi entuziasmul publicului, într-o atmosferă de vis care devenea tot mai intensă pe parcursul săptămânii. Aşa se face că s-a întâmplat să vrem să mai stăm împreună în acea noapte. S-a întâmplat să jucăm felurite jocuri de cunoaştere cu specific focşănean. Şi atunci, s-a întâmplat să ne unim iremediabil, consolidând echipa care acum era mai nerăbdătoare ca niciodată pentru următoarea zi în care putea să ofere tinerilor o porţie de cultură.